Etichete

, , , , , , , ,

În vara anului 2007 Andrei Ivan, absolvent al Institutului teologic penticostal din Bucuresti si student masterand la Facultatea de studii politice a Universitatii Bucuresti i-a luat un interviu lui Dănuţ Mănăstireanu (doctor în teologie, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International) ca parte a unei cercetări mai largi pentru lucrarea de disertaţie a cărei temă este situaţiei evanghelicilor în România.Dat fiind raritatea unor astfel de demersuri de întelegere şi explicare a vremurilor, nu poate decât să ne bucure apariţia acestui material care este o analiză atât largă cât şi adâncă a stării curente a evanghelicilor. Printre subiectele abordate se numără influenţa comunismului, Alianţa Evanghelică, instituţiile eclesiale si paraeclesiale, rolul banilor, angajarea socială, captivitatea culturală, activismul şi colaborarea cu Securitatea.

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) în două părţi cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Influenţa comunismului.
În materie de conducere (leadership) am moştenit din comunism secretomania, controlul şi manipularea prin vinovăţie. Apoi, incapacitatea dialogului în contradictoriu, chiar şi între intelectuali, mentalitatea de asistaţi, dependenţa de exterior (vest) şi uşurinţa cu care ne vindem libertatea. Deşi o convertire completă (conform lui Calvin) ar trebui să includă mintea, inima şi punga, la noi s-a ajuns în cel mai bun caz la inimă, şi foarte rar la pungă, motiv pentru care susţinerea materială a diferitelor nevoi interne este majoritar din vest, lucru care poate duce la impunerea unor direcţii sau linii doctrinare din afară, sau chiar la manipulare.
Libertatea.
Pentru înţelegerea libertăţii câştigate în 89, cea mai bună metaforă este inspirată din Vechiul Testament, robia egipteană a poporului evreu – pentru definirea comunismului; exodul – pentru a descrie pregatirea pentru libertate; si cei 40 de ani in pustie – pentru definirea postcomunismului. Pornind de la această metaforă, este imposibil pentru o naţiune care a trăit în robia comunismului să înţeleagă şi să trăiască libertatea.
Pentru vremuri noi avem nevoie de structuri (şi de oameni) noi, pe când bisericile permanentizeaza modele din perioada comunistă în vreme ce datele realităţii din jurul nostru s-au schimbat complet. Oamenii nu mai pot fi controlaţi prin vinovăţie şi reguli, ci aşteaptă să le fie insuflate convingeri şi să aibă modele vrednice de urmat.
Alianţa Evanghelică.
Alianţa a apărut dintr-o nevoie reală, de unitate a evanghelicilor. Dar modelul de conducere prin rotaţie între cele trei culte este unul care mai mult duce la fragmentare decât ajută. Un model mai bun ar putea fi cel din Anglia, unde conducerea e aleasa prin vot pe baza unui proiect. Cum Alianţa nu este viabilă în teren, soluţia ar putea fi crearea unor structuri alternative care să poată mobiliza resursele locale pentru unitate, cum este iniţiativa BIG-Impact.
Instituţiile eclesiale şi ‘paraeclesiale’.
Deoarece moştenim ADN-ul reformei radicale nu avem o relaţie foarte bună cu instituţiile, unul dintre motive fiind si faptul că nu am dezvoltat o teologie a insitituţiei. De asta evanghelicii au triumfat mai degrabă în perioada anti-instituţională, pe când în momentul în care acestea se consolidează şi în spaţiul propriu, riscă să stingă duhul evanghelic.
Instituţiile parabisericeşti (termen nefericit, deoarece numai ‘lumea’ – în sensul teologic – este în afara Bisericii) se aseamănă cu ordinele călugăreşti catolice. Atunci când bisericile uită sau neglijează anumite domenii de slujire cum este îngrijirea săracilor, Dumnezeu ridică o carismă specială, de ajutorare a săracilor. În lumea catolică este exemplu franciscanilor, care au apărut tocmai din acest motiv. Dar aceste organizaţii există doar pentru a umple găurile pe care biserica nu le umple şi nu le încorporează holistic în viaţa ei, dar cum este cazul World Vision, în momentul în care biserica încorporează din ce în ce mai mul dimensiunea slujirii săracilor, prezenta organizatiei nu mai este necesară în acea comunitate.
Bisericile uneori nu funcţionează în mod eficient, nu împlinesc nevoile oamenilor şi se autoperpetuează din rutină. În aceste situaţii o mică infuzie cu pragmatism este binevenită.
La nivel personal, pentru creştin religiosul ar trebui să fie savoarea care pătrunde întregul, sarea care dă gust mâncării, şi nu ceva care înghite toate dimensiunile vieţii. Subsumărea întregii realităţi personale religiosului duce la concetrarea noastră pe activităţi şi programe care umplu săptămâna la biserică, ne mai lăsând loc la o dezvoltare socială, culturală şi profesională coerentă.
Rolul banilor
Saracia materială a românilor este în mare parte rezultatul mentalităţii de asistaţi. Soluţia pentru depăşirea dependenţei finaciare de vest este aplicarea modelul biblic vechi testamental, când 12 triburi susţineau material leviţii, cei care făceau slujba la Templu. La fel, 12 familii ar putea susţine un slujitor eclesial, într-un model ideal. Există biserici mult mai sărace care au o mentalitate misionară şi dăruiesc pentru acest scop cu mult peste cât am fi noi înclinaţi să credem.
Ne putem confrunta cu două pericole financiare: dependenţa de sponsorizari si astfel probabilitatea impunerii din afară şi a pierderii indentităţii, şi cealaltă extremă, autarhia, izolarea completă de trupul lui Hristos. Ca si evanghelici oricum suntem izolaţi prin ignorarea celor 14 secole de la apostoli până la reformă, uitând sau neglijând că în această perioadă s-a mai făcut teologie şi au mai fost sfinţi. Această amnezie istorică ne afectează serios identitatea, riscând să repetăm greşelile trecutului din care se pot învăţa atâtea. Iar izolarea duce la spirit sectar, care nu naşte sănătate spirituală.
Angajarea socială.
O contribuţie importantă pe care evangelicii o pot aduce spaţiului românesc este etica împuternicită de Duh şi întrupată în faptă, predicată teoretic dar care nu este întâlnită plenar în comunităţile noastre.
Apoi mai putem aduce in societatea contemporană o înţelegere a muncii ca vocaţie (la care se adaugă conceptul de chemare) nu ca corvoadă. Aceste perspective ne pot ajuta să sacralizăm componentele „ne-religioase” ale vieţii cum ar fi munca, politica, grija faţă de natură. Dar din păcate nu am ajuns să avem reflecţie de calitate, teologie românească evanghelică. N-am ajuns nici la o asumare sănătoasă a responsabilităţii pentru faptele noastre izvorâtă din realitatea că suntem parte a planului mai mare a lui Dumnezeu. Parte din vină este moştenirea comunistă, unde responsabilitatea şi deciziile erau ale partidului, si individul nu era nevoie să gândească prea mult, ajungând ca şi acuma să trăim în umbra aceleiaşi mentalităţi iresponsabile.