Etichete

, , , ,

Autor: Paul Chiş (al zecelea articol al lui Paul Chiş pentru clujulevanghelic.ro)

Acest articol îşi propune să facă o scurtă prezentare a creştinismului pe teritoriile ce astăzi alcătuiesc România, a originilor credinţei creştine pe aceste meleaguri şi a oamenilor care au trudit la lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu în acest colţ al Europei.

În Dacia creştinismul a pătruns destul de timpuriu fiind propovăduit de apostolul Andrei, după Eusebiu din Cezareea, un istoric al bisericii din secolul IV. Această teorie este însă contestată de unii istorici din zilele noastre care consideră că nu există suficiente dovezi care să sprijinească această părere a lui Eusebius. E posibil ca această informaţie furnizată de Eusebiu să fie totuşi adevărată mai ales că el descrie în cartea sa şi alte evenimente din istoria Bisericii despre care se ştie că sunt adevărate. Adevărul e că la fel ca şi în cazul altor evenimente descrise în scrierile autorilor antici şi despre aceasta avem puţine informaţii. Probabil că vom afla în întregime care este adevărul abia atunci când ne vom întâlni personal cu Apostolul Andrei în rai.

Eusebiu povesteşte că apostolul Andrei a venit şi a propovăduit credinţa creştină locuitorilor din Scytia, denumirea antică a Dobrogei.

Dovezi mai numeroase despre prezenţa creştinismului pe teritoriile romane de la nord de Dunăre apar începând cu secolul III. Ca urmare a săpăturilor arheologice efectuate în sec. XX s-au descoperit mai multe vestigii creştine cum ar fi: cruciuliţele de la Barboşi şi opaiţele de la Tomis în Dobrogea, o piatră cu imaginea „Bunului Păstor” descoperită la Potaissa (Turda), o imagine reprezentând povestea lui Iona, o inscripţie funerară a unei familii în care unii din membri erau creştini. Toate aceste vestigii datează din secolul III d.H.

Din secolele IV-VI datează opaiţele de lut cu cruce descoperite la Apulum (Alba-Iulia) şi Potaissa, opaiţele de bronz cu cruce şi porumbel (simbolul Duhului Sfânt) de la Dej, vasele de ceramică cu cruce de la Porolissum din jud. Sălaj şi Poian din jud. Covasna. Unele din cele mai interesante vestigii sunt sigiliile de lut folosite la ştampilarea pâinii pentru Împărtăşanie (Cina Domnului) descoperite la Jabăr în jud. Timiş.

În localitatea Slăveni din jud. Olt se află ruinele celei mai vechi biserici de pe teritoriul ţării noastre (sec. IV). Ruinele unei basilici creştine au fost descoperite la Sucidava în jud. Olt, basilica datează din sec. VI d.H.

Creştinismul s-a răspândit în Dacia aflată sub stăpânire romană datorită negustorilor, călătorilor, soldaţilor şi preoţilor creştini veniţi din alte părţi ale Imperiului Roman, a fost deci o răpândire de la om la om.

În Dacia, la fel ca şi în alte părţi ale Imperiului Roman, au existat martiri, oameni care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Isus Cristos. Numele unora dintre ei a rămas cunoscut până azi : Zoticos, Atalos, Kamasis, Filipopos, Narcis şi Marcelin, preotul Epictet. Persecuţiile cele mai dure împotriva creştinilor au avut loc în timpul împăraţilor Decius, Valerian, Diocleţian .

După ce împăratul Constantin a emis edictul de la Milano în anul 313 prin care se acordă libertate de cult creştinismului, numărul de creştini creşte iar persecuţiile încetează oficial în imperiul Roman. Cu toate acestea în teritoriile de la nordul Dunării au mai apărut câţiva martiri în timpul domniilor împăraţilor păgâni Licinius (308-324) şi Iulian Apostatul (361-363) care au fost protectori ai păgânismului şi au încercat să anuleze drepturile acordate de Constantin creştinilor dar nu au reuşit.

Teritoriile nord dunărene au fost părăsite de armata şi administraţia romană începând cu anii 271-275 în timpul domniei împăratului Aurelian, cu excepţia Dobrogei care a rămas în stăpânire romană. Motivul acestei retrageri a fost acela că având graniţa situată pe Dunăre, Imperiul Roman putea să se apere mai bine de atacurile popoarelor migratoare. Unul din aceste popoare migratoare au fost goţii, ei ocupând Câmpia Română şi Oltenia şi pentru o perioadă de timp chiar şi Dobrogea. Unul din misionarii creştini care a mers să le propovăduiască vestea bună goţilor a fost Sf. Sava „Gotul” originar din Capadocia (Asia Mică) care în anul 372 va fi înecat în râul Buzău în timpul persecuţiei declanşate de conducătorul got Athanaric împotriva creştinilor. Cu aceast prilej a fost ucis şi un alt creştin pe nume Nichita. Cu timpul din ce în ce mai mulţi dintre goţii creştini au aderat la erezia ariană (care nega dumnezeirea Fiului) pănă când toţi au devenit arieni. O contribuţie însemnată la răspândirea acestei învăţături greşite în rândul goţilor de la Nordul Dunării a avut-o episcopul Ulfila, care a făcut şi o traducere a Bibliei în limba gotă.

Bisericile din Dacia erau organizate în episcopii, având în fruntea lor un episcop/presbiter care avea în subordine mai mulţi preoţi (jucau rolul de păstori şi învăţători ai creştinilor) şi diaconi. Imediat după edictul de la Milano din 313 sunt atestate 15 episcopii în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării : Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorusm. Exista o episcopie şi la Tomis (Constanţa) al cărui episcop a ajuns mitropolit (un fel de episcop şef). Mitropoliţii erau episcopii bisericilor din cetăţile mai mari, numite şi metropole. Tomisul a fost timp de mai multe secole cea mai mare cetate de la nordul Dunării aşa că episcopul ei a ajuns,,coordonatorul” celorlalţi episcopi din localităţile mai mici din jur. În a doua jumătate a sec. X pe malul nordic al Dunării aflat în stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit a fost construită cetatea Vicina (azi nu mai există), care a devenit şi ea o episcopie.

În aceea vreme neexistând mai multe denominaţii sau culte creştine, creştinii dintr-o cetate aveau doar un episcop chiar şi atunci când în cetate existau mai multe congregaţii sau parohii. Era deci o situaţie diferită faţă de cea de azi când într-o unitate administrativ territorială se suprapun mai multe episcopii conduse de episcopi diferiţi: biserica Ortodoxă cu episcopul ei, biserica Romano-Catolică cu episcopul ei, biserica Greco-Catolică cu episcopul ei, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creştine după evanghelie) cu episcopii (unii evanghelici preferă termenul presbiter, care de fapt e un sinonim al termenului episcop) lor (fiecare congregaţie sau biserică locală având unul sau mai mulţi episcopi/presbiteri).

În zonele rurale existau aşa numiţi horepiscopi (sec. IV-XII) care erau episcopi ai bisericilor din sate, episcopi de ţară.

Unii din episcopii de pe teritoriile nord dunărene au participat şi la Conciliile ecumenice.

Creştinismul de la nordul Dunării a dat şi mari teologi precum Dionisie Exiguul născut în Scytia Minor (Dobrogea) (460/470-545/550) şi Ioan Cassian (360-430) născut şi el în Dobrogea.

Iniţial episcopii de Tomis au fost subordonaţi mitropolitului de Heracleea Traciei (Tracia = provincie a Imperiului roman apoi a Imperiului Roman de Răsarit din sudul Dunării, în Peninsula Balcanică cuprindea SE Bulgariei, NE Greciei şi partea europeană a Turciei de azi; Heracleea era o cetate din aceasta provincie), iar apoi după ridicarea la rangul de mitropolie a episcopiei de Tomis, aceştia au ajuns în subordinea directă a Patriarhului de Constantinopol (capitala Imperiului Roman de Răsărit).

Din punct de vedere doctrinar bisericile de la nordul Dunării au avut de înfruntat aceleaşi probleme ca toate bisericile din vremea Antichităţii şi începutului de Ev Mediu: erezia ariană, apoi infiltrarea obiceiurilor păgâne, tot mai slaba catehizare a noilor convertiţi. Şi în Ţările Române ca şi în alte părţi au fost adoptate de-a lungul timpului cultul sfinţilor şi închinarea la icoane. După 1054, odată cu Marea Schismă dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la Roma (şi apariţia denominaţiilor ortodoxă şi catolică), episcopii români au ales să rămână în subordinea Patriarhului de Constantinopol şi astfel majoritatea românilor sunt azi ortodocşi.

Începând cu secolul IX, cumanii, un popor nomad de origine turcică, a plecat din ţinuturile sale de baştină dintre fluviile Ural şi Volga ” împins” de mongoli şi a ajuns după lungi călătorii în Transilvania şi Muntenia (viitoarea Ţară Românească). În 1227 căpetenia cumană Bortz Membrok îi cere regelui Ungariei să îi trimită un episcop pentru a-l boteza pe el şi poporul lui. În 1228 cerea îi este satisfăcută, regele Ungariei trimiţându-l pe cel mai important demnitar bisericesc din Ungaria – arhiepiscopul de Strigonium care îi botează pe cumani, aceştia devenind catolici. Cu această ocazie se înfiinţează şi o episcopie catolică a cumanilor.

Începând cu anii 1290 un alt conducător cuman Thoctomer (Negru Vodă) porneşte cu oamenii lui din Făgăraş (regiune istorico-geografică de pe versanţii nordici ai munţilor Făgăraş în Transilvania) şi cucereşte („descalecă”) rând pe rând toate cnezatele şi voievodatele româneşti de la sud de Carpaţi până la Dunăre. Fiul său Basarab termină procesul de cucerire început de tatăl său şi este recunoscut de cnejii şi boierii români ca mare-voievod. Astfel se naşte statul Ţara Românească.

Thoctomer, fiul său Basarab şi nepotul său Alexandru şi toţi cumanii din Ţara Românească erau catolici. Acest lucru este dovedit de o serie de documente papale emise în timpul pontificatelor papilor Ioan al XII-lea şi Clement al VI-lea care îi laudă pe Basarab şi pe fiul său Alexandru pentru sprijinul dat misionarilor catolici din Ţara Românească.

În 1359 Alexandru, fiul lui Basarab, care devenise domnitor în locul tatălui său, supărat de faptul că regele Ungariei îi bloca comunicarea cu papa (oprind scrisorile trimise de papă lui Alexandru) şi dorind să întărească loialitatea faţă de el a populaţiei şi boierimii române, majoritar ortodoxă, se hotărăşte să se convertească la ortodoxie. Alexandru trimite o cerere în acest sens Patriarhiei din Constantinopol care îi este aprobată. Apoi el este botezat ortodox şi primeşte numele de Nicolae Alexandru. În 1359 Patriarhul Ecumenic de Constantinopol hotărăşte mutarea mitropolitului de Vicina la Curtea de Argeş, capitala lui Nicolae Alexandru la cererea acestuia. Mitropolitul Iachint de Vicina se mută la Curtea de Argeş unde se întemeiază mitropolia Ungrovlahiei (sau a Vlahiei dinspre Ungaria, a Vlahiei aflate lângă Ungaria: ” vlah” este traducerea în slavonă a termenului „român”) .

În 1401/1402 (după unii 1415) în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun se întemeiază mitropolia Moldovei.

Prin înfiinţarea celor două mitropolii, Biserica Ortodoxă din cele două ţări române se întăreşte făcând faţă mai uşor prozelitismului catolic. De-a lungul secolelor domnitorii români ajung cei mai mari protectori ai Patriarhiei de Constantinopol facând numeroase donaţii acestei instituţii precum şi mănăstirilor de la muntele Athos şi din Ţara Sfântă.

Istoria creştinismului de pe teritoriul ţărilor române se caracterizează prin aceleaşi suişuri şi coborâşuri ca şi în restul Europei, şi la noi ca şi în alte părţi au existat adevăraţi creştini care l-au slujit şi iubit pe Dumnezeu din toată inima fiind dispuşi să şi moară pentru El, dar au existat şi oameni cu o credinţă superficială. Ca şi creştini evanghelici români din secolul XXI trebuie să apreciem lucrurile bune făcute de înaintaşii noştri şi să le respingem pe cele care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Este foarte important să nu cădem în capcana de a crede că tot ce a fost în trecut este vechi, demodat şi inutil sau dimpotrivă să credem că tot ceea ce au făcut (ritualuri, practici, doctrine) strămoşii noştrii, noi trebuie să repetăm şi astfel să fim dominaţi de un imobilism şi tradiţionalism excesiv. Cu ajutorul Bibliei putem analiza care din faptele şi învăţătura înaintaşilor noştrii sunt sau nu după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute la aceasta.

Note:

* Pentru explorarea subiectului creştinării Dobrogei prin lucrarea de misiune a Sf. Ap. Andrei, editorul clujulevanghelic.ro recomandă articolele lui Emanuel Conţac:

Bibliografie:

  • Emanoil Băbuş, Bizanţul – Istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Ed. Sophia, 2007.
  • Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor – Istoria României, Bucureşti, Ed. Corint, 2005.
  • Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007.
  • Nicolae Iorga – Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ed. 100+1 Gramar, 1995.
  • creştinortodox. ro
  • patriarhia.ro
  • newadvent.org (site cu scrieri ale părinţilor Bisericii)
  • ccel.org (site cu scrierile lui Eusebiu din Cezareea)
  • wikipedia.org
Anunțuri