Etichete

, , ,

William Wilberforce. Ilustratie: Cristi Bandi

William Wilberforce. Ilustratie: Cristi Bandi / sfintulnicolae.wordpress.com

Un subiect care frământă opinia publică din România dar şi din alte țări este relația dintre politică si religie si mai specific relatia dintre politica si crestinism. Din pacate in Romania bisericile au facut adesea compromisuri in relatia cu politicienii (de exemplu in perioada comunista) iar politicienii s-au prefacut a fi mari crestini doar pentru a castiga voturile crestinilor (in timpul fiecarei campanii electorale candidatii merg prin biserici din toate confesiunile pentru a-si face campanie electorala).

Exista chiar si politicieni proveniti din randurile comunitatilor evanghelice, politicieni care in fiecare campanie electorala promit ca daca o sa fie alesi o sa promoveze valorile biblice, crestine si ca o sa ia decizii care sa fie in conformitate cu voia lui Dumnezeu. Din pacate experienta ultimilor 20 de ani ne arata ca acesti frati’ politicieni nu prea au facut ce au promis. Nu exista luari de pozitie oficiale cu privire la subiecte sensibile precum: coruptia, drogurile, avortul, relatia cu fosta Securitate, ocultismul (Legea Vrajitoriei a trecut tacit prin Parlament chiar sub nasul fraților parlamentari care nu au avut nicio reactie publica), prostitutia. Daca politicienii ne-evanghelici apar la televizor sau dau interviuri prin ziare si isi exprima punctul de vedere cu privire la diferite teme politice, politicienii crestini evanghelici nu apar deloc in public. Ori politica nu e un domeniu in care sa faci pe umilul, in care sa te feresti de luminile reflectoarelor, in care sa nu comunici cu opinia publica.

Nici initiative politice care sa fie bazate pe valorile crestine nu exista sau daca exista ele nu sunt cunoscute cetatenilor (tocmai pentru ca politicienii crestini nu apar la televizor ca sa vorbeasca despre aceste initiative). Impresia mea este ca politicienii romani din toate confesiunile, prefera sa stea “in banca lor” si sa voteze dupa cum li se cere de la partid, fara sa aiba initiative personale.

Wilberforce – copilaria si tineretea

În acest articol as dori sa prezint un alt model de politician crestin, un politician care a promovat activ valorile crestine in ciuda greutatilor si piedicilor care i s-au pus. Acest politician este William Wilberforce (1759-1833). El s-a nascut in orasul Hull din provincia East Riding of Yorkshire in Anglia la 24 august 1759. El provenea dintr-o bogata familie de negustori care facuse avere din comertul maritim cu tarile baltice. În 1768 tatal lui William a murit iar mama sa l-a trimis sa locuiasca cu un unchi si o matusa la Londra (uneori mai locuia si la Wimbledon, o localitate de langa Londra unde unchiul lui William avea o casa). Matusa lui William, pe nume Hannah era o membra a gruparii metodistilor (miscare de trezire spirituala din Biserica Anglicana initiata de John Wesley) si prin intermediul ei a aflat William despre invataturile crestinismului evanghelic.

Mama si bunicul lui William fiind niste anglicani traditionali nu au privit cu ochi buni educatia metodista (metodistii erau considerati dizidenti de conducerea Bisericii Anglicane si li se puneau tot felul de piedici administrative) oferite de matusa Hannah si l-au adus inapoi pe William la Hull. Deasemenea mama si bunicul lui William s-au opus ca acesta sa isi reia studiile la scoala primara din Hull din cauza ca directorul scolii a devenit metodist. William a trebuit sa isi continue studiile la o alta scoala unde conducerea avea religia pe placul mamei si bunicului sau.

În 1776 William a devenit student la Universitatea Cambridge la Colegiul St. John. La moartea bunicului in 1776 si a unchiului sau in 1777 William a mostenit o mare avere devenind independent din punct de vedere financiar. Fiind tanar, cu avere si independent a inceput sa duca o viata desfranata (dependenta de jocuri de noroc, betii).

Wilberforce – politicianul crestin

La Universitate s-a imprietenit cu William Pitt, viitorul prim-ministru al Marii Britanii, prietenie ce ii va folosi lui William Wilberforce in activitatea sa politica de mai tarziu. Pitt l-a incurajat pe Wilberforce sa inceapa o cariera politica, ceeace Wilberforce a facut candidand la alegerile pentru Camera Comunelor in septembrie 1780, alegeri pe care le-a castigat fiind ales reprezentant al colegiului electoral Kingston upon Hull cheltuind pentru aceasta 80.000 de lire sterline pentru a-si asigura voturile necesare (asa era obieciul in aceea vreme, voturile se cumparau, dealtfel doar oamenii cu o anumita avere puteau vota, votul fiind censitar. Cumpararea de voturi nu era pe vremea aceea ilegala). Wilberforce avea la aceasta data doar 21 de ani si era inca student.

În 1784 Wilberforce a efectuat o calatorie in Europa, vizitand Franta, Italia (orasul Genova) si Elvetia. În aceasta calatorie William a fost insotit si de un prieten pe nume Isac Milner. În 1785 pe drumul de intoarecere in Anglia cei doi au citit cartea scriitorului crestin evanghelic Philip Doddridge (1702-1751) „Nasterea si progresul religiei in suflet” (The Rise and Progress of Religion in the Soul). Doddridge era un crestin noncoformist adica unul care s-a desprins de Biserica Anglicana si a devenit membru intr-o biserica independenta (incepand cu sec. XVII in Marea Britanie au aparut o mulțime de grupari religioase protestante care s-au desprins de Biserica Anglicana: puritani, baptisti, quakeri, independenți. Cei mai mulți din membrii acestor grupari au fost dați afara din Biserica Anglicana pentru ca nu acceptau unele practici considerate „papistase” – de origine catolica – si incercau sa introduca unele reforme neacceptate de conducerea anglicana). În urma citirii acestei carti William Wilberforce s-a convertit la crestinism si s-a pocait de pacatele facute in trecut, experimentand ceeace in limbajul specific evanghelicilor se numeste”nastere din nou” (born again) sau pocainta. De acum inainte Wilberforce era decis sa il slujeasca pe Dumnezeu.

Trebuie precizat faptul ca in aceea vreme inalta societate britanica fie ca era vorba de nobilime (oamenii pamantului) sau de oamenii de afaceri/burghezia (oamenii banului) privea cu dispret pe cei care incercau sa traiasca dupa valorile biblice si aratau in public acest lucru, mai ales evanghelicii nonconformisti (baptistii, quaqerii, presbiterienii, anglicanii low church, metodistii, puritanii) erau ridiculizati si acuzati ca sunt fanatici, incuiati la minte (cu toate ca partidul Whig in care erau membrii multi oameni de afaceri, din motive electorale se prezenta ca si reprezentant al dizidentilor religiosi). Cu exceptia catorva nobili si membrii ai marii burghezii (ca Wilberforce de exemplu) majoritatea membrilor acestor grupari religioase, care isi propuneau sa determine o trezire spirituala in crestinismul britanic si o reforma morala a societatii, proveneau din clasele de mijloc si inferioare ale societatii britanice.

La inceputul carierei politice a lui Wilberforce in Marea Britanie era rege George al III-lea (1738-1820, a domnit din 1760). Acest rege a innebunit si nu a putut sa isi exercite asa cum ar fi trebuit atributiile asa ca fiul sau, printul de Wales George IV a asigurat regenta intre 1788-1789. Dupa aceasta data regele s-a insanatosit temporar dar a innebunit din nou, de data asta definitiv in 1811, asa ca din 1811-1820 printul de Wales a devenit din nou regent. Printul de Wales a dus o viata desfranata inselandu-si sotia cu numeroase amante (5 se cunosc sigur), a acumulat datorii uriase la jocurile de noroc, se imbata des si era un imbuibat. Acest stil de viata ii va provoca numeroase probleme de sanatate cand va ajunge rege (1820-1830). George IV a fost urmat la tron de fratele sau mai mic William IV (1765-1837; a domnit din 1830). Biserica Anglicana careia ii apartineau majoritatea elitelor britanice era intr-o stare de decadenta spirituala iar conducerea ei nu era dispusa sa critice pacatele elitelor si nici sa faca reformele cerute de noncoformisti.

Desi liderii britanici duceau o viata nu tocmai crestineasca ei au fost cei care facut din Marea Britanie o mare putere economica si politica, adesea prin metode total contrare principiilor crestine (razboaie coloniale, sclavie). Dezvoltarea economica a Marii Britanii in sec. XVIII a fost in mare parte realizata de acei afaceristi si nobili de care am vorbit mai sus si nu de micii negustori, mestesugari sau fermieri puritani sau metodisti asa cum spun unii teologi astazi (de exemplu Iosif Ton in cartea „Caderea in ritual”). Marile mosii, banci, companii de transport maritim, companii de comert companii de asigurari si marile plantatii din colonii apartineau unei elite putin numeroase si al carei comportament si stil de viata numai crestinesc nu era. Am precizat aceste lucruri pentru a arata cu cine a trebuit sa se confrunte William Wilberforce in activitatea sa de promovare a reformelor politice si sociale, reforme care au avut la baza valorile si principiile crestine.

Dupa convertirea sa William Wilberforce a inceput sa se gandeasca daca sau nu sa ramana in politica. Wilberforce a cerut sfatul lui John Newton (1725-1807), un pastor anglican evanghelic (low church sau din biserica de jos) devenit abolitionist care in tinerete a lucrat pe un vas ce transporta sclavi din Africa in coloniile britanice din Caraibe si America. Newton l-a convins pe Wilberforce sa ramana in Parlament si sa il slujeasca pe Dumnezeu acolo. Sub influenta lui Newton, Wilberforce a devenit un abolitionist adica unul care sustinea abolirea comertului cu sclavi si in timp, in mod gradual chiar a sclaviei. Newton a scris cantarea Maretul Har (Amazing Grace), care a devenit cantarea crestina favorita a lui Wilberforce.

Wilberforce – abolitionistul

Cea mai important proiect politic a lui William Wilberforce a fost lupta impotriva comertului cu sclavi. În sec. XVIII Marea Britanie a ajuns stapana marilor, controland o mare parte din comertul maritim mondial. Flota britanica si-a marit tonajul de cinci ori in sec. XVIII (1701-1801), Londra devine portul numarul 1 al Europei (era port fluvial dar corabiile urcau din marea Manecii pe Tamisa). Aici se aduceau produse tropicale precum: zahar, tutun, ceai, indigo, matasuri, bumbac, portelan. Alte mari porturi britanice erau Liverpool, Southampton, Portsmouth, Plymouth, Bristol.

Companiile britanice de comert si negustorii individuali practicau asa-numitul comert triunghiular intre Europa-Africa-America. Britanicii au patruns in India unde numeroase teritorii au fost cucerite de catre Compania Indiilor de Est de la maharajahii indieni locali (alti maharajahi si-au pastrat teritoriile dar au inceput sa faca comert cu britanicii devenind dependenti financiar de acestia). Deasemenea dupa incheierea razboiului de 7 ani dintre Marea Britanie si Franta (1756-1763), Marea Britanie a anexat: Canada si insulele caraibiene: Dominica, Grenada, Saint Vincent si Grenadine, Tobago, teritoriul aflat pe continentul american intre fluviul Mississipi si muntii Appalasi, toate aceste teritorii fiind inainte colonii franceze. De la spanioli, britanicii au luat Florida.

Produsele realizate in fabricile britanice (arme, textile, obiecte din sticla) erau transportate in Africa si schimbate pe sclavi negrii vanduti de catre sefii de trib africani, acestia vindeau prizonierii capturati in razboaiele cu triburile dusmane sau dusmanii politici din propriul trib. Negustorii britanici organizau singuri sau in colaborare cu unii sefi de trib expeditii de capturare de africani, care erau rapiti si dusi pe vasele britanice. Vasele incarcate cu sclavi erau transportate peste Oceanul Atlantic in coloniile britanice, franceze, spaniole sau portugheze iar aici sclavii dupa ce erau vanduti in schimbul produselor agricole coloniale erau obligati de noii lor proprietari (plantatori) sa lucreze pana mureau de oboseala pe plantatiile de trestie de zahar, cafea, cacao, fructe tropicale, bumbac, tutun. În timpul calatoriei peste oceanul Atlantic sute de mii de sclavi au murit de foame, sete, boli sau batuti de marinari, inecati intentionat in timpul furtunilor (pentru ca vasul sa devina mai usor si sa nu se scufunde). Sclavilor nu li se acordau conditii minime de trai, un mare numar dintre ei murind inainte de a ajunge la destinatie.

Evident ca pentru un crestin ca William Wilberforce care cunostea Biblia toate aceste crime, infometari, torturi, precum si rapirea negrilor de pe coastele Africii nu putea fi acceptate si a hotarat sa elimine prin legislatie aceste lucruri.

Trebuie precizat faptul ca in Biblie se vorbeste adesea despre sclavie. In Vechiul Testament exista legi care reglementeaza statutul sclavilor. Totusi sclavia practicata de evrei in vremurile Biblice nu are nimic in comun cu sclavia din sec. XVIII-XIX. În Biblie se interzice rapirea unui om pentru a fi vandut: „Cine va fura un om, si-l va vinde sau il va tinea in mainile lui sa fie pedepsit cu moartea ” (Exod 21: 16) ; „Daca se va gasi cineva care sa fi furat pe vreunul din fratii lui, pe vreunul din copii lui Israel si sa-l fi facut rob sau sa-l fi vandut, hotul acela sa fie pedepsit cu moartea” (Deuteronom 24: 7). Sclavii trebuiau eliberati dupa 6 ani fara despagubire, avand posibilitatea daca doresc sa ramana in continuare sclavi (Exod 21: 2-11). In Israel sclavii proveneau din randul datornicilor, prizonierilor de razboi iar parintii saraci isi puteau vinde copii pentru a putea supravietuii. Cu toate acestea exista posibilitatea sclavilor de a fi rascumparati sau chiar de a se rascumpara. Stapanul nu avea voie sa isi maltrateze sclavul si daca acest lucru se intampla era obligat sa il elibereze ca despagubire (de exemplu pentru pierderea ochiului sau a unui dinte). Întaiului nascut al familiei I se dadea o parte mai mare ca mostenire pentru a putea la nevoie sa isi elibereze fratii cazuti in starea de sclavie. Practic sclavul era un lucrator care nu primea bani ci doar mancare si locuinta si nu avea voie sa plece sa lucreze la altcineva fara acordul stapanului.

Nimic din toate acestea nu se regasesc in sclavagismul sec. XVIII, sclavii puteau fi rapiti, ucisi, torturati in mod legal si nimeni nu putea sa te traga la raspundere. Practic negustorii de sclavi si dupa vanzare stapanii erau proprietarii absoluti ai sclavului si puteau face orice doreau cu el, sclavul era un obiect in proprietatea stapanului. In Vechiul Testament nu gaseste nicio idee de genul acesta. Din pacate in vremea lui Wilberforce chiar si Biserica Anglicana (conducerea superioara) avea sclavi in colonii.

William Wilberforce s-a alaturat in 1791 Societatii pentru abolirea comertului cu sclavi, societate din care faceau parte numerosi crestini evanghelici de diferite confesiuni. William Wilberforce nu si-a propus abolirea sclaviei in sine stiind ca nu va reusi acest lucru, el a propus Societatii o lupta treptata, in etape contra sclaviei. Mai intai trebuia abolit comertul cu sclavi, adica rapirea negrilor de catre negustori si transportarea lor in coloniile din Caraibe si America.

Începand cu 1789 William Wilberforce a tinut discursuri in care cerea abolirea comertului cu sclavi si a introdus in Camera Comunelor proiecte de legi care prevedeau abolirea comertului cu sclavi, a strans petitii de la cetateni. Din pacate momentul ales era cum nu se poate mai nepotrivit deoarece in 1789 a inceput Revolutia Franceza care a culminat la 21 Ianuarie 1793 cu decapitarea prin ghilotinare a regelui Louis XVI. Autoritatile revolutionare au abolit sclavia in coloniile franceze in 1794 dupa o rascoala sangeroasa a sclavilor din Haiti (colonie franceza pe atunci) care i-au masacrat pe stapanii lor francezi. Marea Britanie s-a alaturat Austriei si Prusiei intr-o coalitie impotriva noii Republici Franceze, la putin timp a inceput razboiul contra Frantei, razboi care a durat pana in 1814-1815 (cu unele pauze scurte). Napoleon Bonaparte care a condus Franta din 1799 (intre 1799-1804 ca si consul in cadrul unei echipe de trei consuli, apoi ca Împarat al Frantei 1804-1815) a reintrodus sclavia in coloniile franceze in 1802 din motive economice.

Negustorii de sclavi britanici care faceau profituri uriase si plantatorii din colonii care aveau nevoie in mod constant de noi sclavi pentru a-i inlocui pe cei morti de epuizare s-au simtit amenintati de propunerea lui Wilberforce.

In Parlamentul de la Londra, parlamentarii platiti de negustorii de sclavi si plantatori l-au atacat pe Wilberforce. Wilberforce a fost acuzat ca vrea sa saboteze economia britanica, ca e „iacobin” (iacobinii au fost cea mai fanatica grupare politica in timpul Revolutiei Franceze, responsabili de moartea prin ghilotinare a mii de opozanti politici. In Anglia erau numiti iacobini atat sustinatorii britanici ai Revolutiei Franceze, destul de putini, cat si cei care doreau reforme sociale prin mijloace legale ca si Wilberforce), ca e profrancez si din cauza asta vrea sa aboleasca comertul cu sclavi, abolire care ar fi favorizat Franta in viziunea adversarilor lui Wilberforce. Propagandistii prosclavie au creat o campanie prin care se incerca demonstrarea faptului ca sclavii o duc mai bine decat muncitorii englezi. S-au cheltuit sume mari de bani pentru ziare, carti, oameni care tineau discursuri prosclavie, toate acestea aveau scopul sa demonstreze ce „bine” o duc sclavii pe plantatii si ce viata frumoasa au ei. Sclavagistii afirmau ca daca ar fi eliberati sclavii sau s-ar intrerupe comertul cu sclavi economia britanica s-ar prabusi, francezii ar profita si ar infrange Marea Britanie. Asa ca propunerea lui Wilberforce de abolire a comertului cu sclavi a fost respinsa de Camera Comunelor.

Un avocat abolitionist pe nume James Stephen a sugerat adoptarea unei legi prin care sa se interzica cetatenilor britanici sa vanda sclavi in coloniile franceze. Aceasta propunere a fost sustinuta si de William Wilberforce in acest fel se putea anula si comertul cu sclavi si sabota economic Franta.

În campania electoralã din 1806 comertul cu sclavi a devenit o tema importanta de campanie, dovezile privind cruzimile echipajelor de pe vasele de sclavi au fost prezentate publicului britanic. Socul provocat de aceste dezvaluiri a facut ca in Camera Comunelor sa fie alesi in 1806 un numar mai mare de parlamentari abolitionisti, unii din acestia erau fosti militari care au fost martori la atrocitatile de pe vasele cu sclavi sau au fost martori la rascoalele sclavilor. Wilberforce a fost reales membru al Camerei Comunelor dar pentru circumscriptia Yorkshire. Suportul pentru cauza lui Wilberforce a crescut, iar la 23 Mai 1806 „Legea cu privire la comertul strain cu sclavi” a trecut de votul Camerei Comunelor si a fost promulgata de rege. Asa cum dorea Wilberforce negustorilor britanici li se interzicea sa mai vanda sclavi in coloniile dusmanului (Franta).

Prin aceasta lege Wilberforce urmarea si stoparea activitatii negustorilor britanici care folosind corãbii care arborau steagul unor tari neutre (SUA, Spania, Olanda) duceau sclavi in coloniile franceze. De acum inainte corabiile cu sclavi care aveau steagul unei alte tari decat Marea Britanie puteau fi atacate si jefuite de pirati fara ca marina militara britanica sa ii urmareasca pe pirati si sa ii pedepseasca. Piratilor nu le va pasa ca vor ataca corabiile unor proprietari britanici atat timp cat pe nava va fi un steag al altei tari, practic de acum inainte piratii puteau jefuii in mod legal orice nava care avea alt steag decat cel britanic. In acest fel in scurt timp negustorii de sclavi ar fi dat faliment din cauza atacurilor piratilor. Legea aceasta a fost atat „antisclavie” cat si”antifranceza” (scadea numarul de sclavi introdusi de negustorii englezi in coloniile dusmanului: Franta). Wilberforce putea acum sa arate ca nu este un tradator profrancez ci dimpotriva un mare patriot care a gasit o solutie pentru a submina economia franceza si a-i pedepsi pe negustorii „tradatori” care faceau comert cu Franta folosind corabii cu steagul unor tari neutre.

Primul- ministru Lordul Grenville a propus o lege cu privire la interzicerea si in coloniile britanice a comertului cu sclavi in Camera Lorzilor air legea a fost votata. Un alt aliat politic a lui Wilberforce, Charles Grey, a propus acelasi proiect de lege in Camera Comunelor, in timp ce Wilberforce plangea de bucurie, legea a fost votata si in Camera Comunelor cu 283 de voturi pentru si 16 impotriva. La 25 martie 1807 regele a promulgat Legea cu privire la comertul cu sclavi: prin aceasta se interzicea negustorilor britanici sa vanda sclavi in coloniile britanice.

Sclavia totusi ramanea in vigoare doar rapirea si transportarea negrilor africani in colonii erau interzise. Sclavii care erau deja in colonii isi pastrau statutul. Responsabila de aplicarea legii era marina militara britanica ale carei nave trebuiau sa patruleze Oceanul Atlantic si sa captureze vasele care transportau sclavi.

În 1808 si SUA au interzis aducerea de noi sclavi in tara desi la fel ca in coloniile britanice sclavii care erau deja in SUA ramaneau sclavi iar vinderea sclavilor pe teritoriul SUA, deci intre stapani ramanea legal. William Wilberforce a fost unul din cei care au cerut autoritatilor SUA sa interzica comertul cu sclavi.

William Wilberforce s-a casatorit la 30 mai 1797 cu Barbara Ann Spooner, fiica unui bancher din Birmingham. Ea l-a sustinut in proiectele sale politice si l-a ingrijit la batranete cand William s-a imbolnavit. Au avut impreuna 6 copii (4 baieti si 2 fete).

În 1816 Wilberforce a propus o lege care a si fost adoptata prin care stapanii de sclavi erau obligati sa tina registre ale sclavilor lor in care sa se specifice provenienta lor, in acest fel se putea detecta care sclavi au fost introdusi ilegal in colonii. Tot din acest an a inceput sa critice sclavia in sine desi nu a cerut abolirea ei imediata. La fel ca si in cazul comertului cu sclavi Wilberforce folosea si acum politica pasilor marunti.

In lupta impotriva sclaviei s-au implicat numerosi alti oameni: misionari crestini din colonii, fosti sclavi, politicieni. Miscarea abolitionista a existat inainte de implicarea lui Wilberforce in politica dar era mica si slaba, ca urmare a implicarii sale, aceasta miscare a ajuns sa aiba sute de mii de sustinatori. Wilberforce avea intalniri cu abolistionistii, scria despre acest subiect si primea vizitatori care aveau aceleasi conceptii. În 1823 s-a format Societatea pentru abolirea treptata a sclaviei iar Wilberforce a publicat cartea”Appeal to the Religion, Justice and Humanity of the Inhabitants of the British Empire in Behalf of the Negro Slaves in the West Indies ” (Apel catre religia, justitia si umanitarea locuitorilor Imperiului Britanic in numele Sclavilor negri din Indiile de Vest) in care cerea abolirea sclaviei. Din pacate la aceea data nu se mai aflau la putere prietenii lui Wilberforce iar legea propusa de Thomas Buxton, un parlamentar abolitionist, prieten cu Wilberforce, a fost respinsa.

La 16 martie si 11 iunie 1824 Wilberforce a tinut ultimele discursuri impotriva sclaviei in Camera Comunelor. Dupa aceasta data din cauza bolii s-a retras din activitatea Camerei Comunelor desi nu a demisionat din functia de parlamentar. În 1832 a izbucnit in Jamaica o rãscoala a sclavilor. Acest lucru a determinat guvernul sa sustina abolirea sclaviei pentru a evita noi rascoale (care ar fi putut duce la masacrarea colonistilor englezi si declararea independentei de catre sclavi asa cum au facut cei din fosta colonie franceza Haiti).

În aprilie 1833 Wilberforce a tinut ultimul sau discurs antisclavie la o intalnire publica in Maidstone, provincia Kent. La 26 iulie 1833 guvernul a acceptat sa sustina Legea pentru abolirea sclaviei. În iulie 1833 Camera Lorzilor vota Legea pentru abolirea sclaviei, care urma sa intre in vigoare in august 1834. S-a acordat o suma de 20.000.000 lire sterline despagubire dar nu sclavilor ci proprietarilor de sclavi, ca acestia sa nu mai blocheze legea (Wilberforce nu a fost implicat in aceasta initiativa de acordare a despagubirilor). Desi e absurd sa dai bani tocmai stapanilor care au torturat oameni, poate ca aceasta decizie nu a fost tocmai rea pentru ca Legea nu a fost blocata. Stãpanii de sclavi erau deja obositi sa mai lupte cu o opinie publica ostila lor asa ca au au acceptat acest compromis. Oricum ei nu s-au bucurat prea mult de banii primiti deoarece aveau datorii mari iar concurenta produselor agricole coloniale franceze, spaniole, braziliene, olandeze si americane i-a adus pe multi plantatori la faliment inca inainte de abolirea sclaviei. „Vremurile bune” de la inceputul activitatii lui Wilberforce cand se faceau averi uriase din munca sclavilor disparusera.

Sclavii eliberati au ajuns angajati la vechii stapani sau la cei care cumparasera plantatiile falimentare, salariile evident ca nu erau uriase dar cel putin negrii erau liberi, puteau sa se mute la alti patroni si nu mai erau batuti. Dupa abolire fostii sclavi trebuiau sa lucreze 6 ani la fostii stapani ca si ucenici, dupa care puteau pleca unde doreau. Unii s-au intors in Africa cu ajutorul fostilor abolitionisti. 800.000 de sclavi au fost eliberati, cei mai multi din insulele din Caraibe.

Wilberforce – reformatorul social si moral

William Wilberforce a promovat si alte reforme sociale, a sustinut o legislatie care prevedea imbunatatirea conditiilor de munca a muncitorilor textili si a curatatorilor de hornuri (desi s-a opus infiintarii de sindicate considerandu-le periculoase pentru siguranta statului si poate ca nu a gresit avand in vedere ca numerosi ideologi ai miscarii sindicale erau influentati de ideile revolutionare franceze. Din cauza acestei atitudini a fost acuzat de adeptii miscarii sindicale ca tolereaza abuzurile impotriva muncitorilor din propria tara dar se intereseaza de soarta unor sclavi”salbatici” aflati departe. O acuza total nedreapta si incorecta), a sustinut Legea care prevedea restrangerea numarului de infractiuni pentru care se acorda pedeapsa cu moartea, a inteles importanta educatiei in lupta impotriva saraciei si dat bani Hannahei Moore, intemeietoarea scolilor duminicale si a sustinut-o pe aceasta impotriva mosierilor si clerului anglican care se opunea scolilor duminicale pentru copii saraci. În perioadele de foamete dona pentru activitati caritabile mai mult decat venitul sau pe un an (avea si de unde fiind un om bogat). Deasemenea a sustinut financiar misionari crestini si a fost membru fondator al Societatii Misionare a Bisericii Anglicane. A sustinut misiunile crestine din India desi Compania Indiilor de Est care detinea monopolul comertului cu India s-a opus misionariatului crestin de frica ca maharajahii indieni hindusi o sa se supere si o sa blocheze relatiile comerciale.

În 1813 a criticat Compania Indiilor de Est pentru prejudecatiile liderilor acestei companii fata de indieni dar a criticat si obiceiurile pagane ale indienilor (sistemul de casta, poligamia, faptul ca isi ucideau copii nedoriti, arderea pe un rug funerar a femeilor al caror sot a murit). În cele din urma legea de organizare a companiei a fost modificata in sensul ca, compania era obligata sa permita misionarilor crestini accesul in India (care era practic o proprietate a companiei sau a maharajahilor aliati cu Compania).

William Wilberforce a actionat si pentru reforma morala a societatii britanice, la sugestia sa regele George III i-a cerut arhiepiscopului de Cantenbury sa dea in 1787 o proclamatie pentru descurajarea viciilor, pe baza acestei proclamatii cei care se imbatau, proprietarii de bordeluri, cei care injurau in public sau distribuiau materiale pornografice puteau fi amendati sau inchisi. Din cauza acestei Proclamatii a fost acuzat ca este mai interesat de condamnarea pacatelor celor saraci decat a celor bogati, o acuzatie total nefondata deoarece nu doar saracii mergeau la prostituate, se imbatau in public sau injurau ci si cei bogati. Wilberforce s-a opus muncii duminica: Sabatul crestin cum ii zicea el. Tot el a infiintat prima Societate pentru prevenirea cruzimii fata de animale din lume.

Concluzii

William Wilberforce a utilizat valorile crestine in activitatea sa politica, slujindu-l pe Dumnezeu in Parlamentul Britanic in conditii extrem de grele, fiind adesea ridiculizat, acuzat ca este sabotor profrancez, a infruntat pe cei mari ai vremii lui dar nu a renuntat la ceeace credea. La sfarsitul vietii multe din proiectele sale s-au implinit, fiind in vigoare chiar si azi. El a reusit aceste lucruri in ciuda faptului ca a fost un parlamentar independent adica nu a fost membru in niciunul din cele doua partide englezesti: Whig (partidul liberal) si Tory (partidul conservator), dar a colaborat la crearea de proiecte de legi cu reprezentanti ai ambelor partide. Curajul, credinta in Dumnezeu si atasamentul fata de poruncile Biblice trebuie sa serveasca drept model pentru toti crestinii dar mai ales pentru politicienii crestini de azi.

Bibliografia:

  • R. Coupland, Christian social reformers of the nineteenth century, Freeport (New York), ed. Books for Libraries Press, 1927, second edition (1970).
  • Camil Muresan, Imperiul Britanic, Bucuresti, ed. Ştiintifica, 1967.
  • Andre Maurois, Istoria Angliei, Bucuresti, ed. Politica, 1970.
  • Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei vol. III, Iasi, ed. Institutul European, 1998.
  • http://www.wikipedia.ro
Anunțuri