Cugetări (31)

Etichete

capitalism, comunism, fier, mână, mănușă, oțel

Comunismul este mână de fier.

Capitalismul este mână de oțel cu mănușă glossy.

Citatul de duminică seara: „problemele” Malidiei Faur în scoala generală în perioada comunistă

Etichete

citate, comunism, Denisa Bodeanu, Evanghelizare, Malidia Faur Mihalţa

Denisa Bodeanu: Ce probleme aţi avut dvs. la şcoală?
Malidia Faur: Crescând în biserica baptistă, mi-a plăcut foarte mult tot ce se făcea acolo şi pricepeam. Deci, nu mergeam că mă obliga mama… Aşa de mult îmi plăcea că vroiam să devin predicator. Nimeni nu mi-a spus nici să mă botez, nici că trebuie să merg să mă rog, nici să citesc din Biblie. N-am avut părinţi din ăia care să zică: Pune mâna pe Biblie! Roagă-te! Nu, pentru că ei erau aşa, foarte largi… N-aveam televizor, aveam doar radio, dar nu era o problemă pentru mine, că îmi plăcea foarte mult să învăţ… Îmi plăcea foarte mult matematica, îmi plăcea Biblia s-o studiez… Atunci nu prea erau cărţi de doctrină baptistă, de nici un fel nu erau, practic, nici cărţi ortodoxe nu prea erau ca să studiezi. Mergeam la anticariat şi găseam ceva cărţi ortodoxe sau catolice, aşa, puse mai în altă parte şi, cunoscând vânzătorul de acolo, duceam cărţi bune, romane, şi îmi dădeau cărţi din alealalte. Studiam foarte mult religia, mă interesa să ştiu ce cred, îmi plăcea Biblia, vroiam s-o cunosc şi la şcoală eram foarte bătăioasă în religia mea. Dacă îmi spuneau: Duminică veniţi la muncă patriotică… sau, ştiu eu ce ne tot chema acolo, eu mă ridicam: Eu nu pot să vin că mă duc la biserică. Aşa în plen. La care toată lumea trebuia, mai ales învăţătoarea, să ia atitudinea: Dacă nu vii îţi scad nota la purtare! Nici o problemă, că nu mi-o puteţi scădea dvs. atât de tare încât să nu mai merg eu la biserică. Mi-a scăzut într-a cincea până într-a opta, tot nouă am avut la purtare. Învăţam bine, în rest aveam medii de 9 şi 10, media anuală 9.52, cu media la purtare scăzută la 9. Am fost făcută pionier într-a doua, nu în prima serie, nici în a doua, ci în ultima, din cauza religiei. Când colegii îmi spuneau: Hai să-ţi spun cum a fost la un film sau ceva să-mi povestească… Zic: Bine, ascult, da’ după aia vă povestesc eu cum a fost duminică la biserică, cine a predicat şi ce s-a întâmplat. Eram foarte bună la matematică şi colegii îmi ziceau: Îmi arăţi la matematică? Da, îţi arăt dacă data viitoare îmi spui un verset pe de rost din Biblie. Şi aveau Biblii, bunicii aveau, aduceau Biblia acasă, citeau şi ziceam: Vezi, un verset scurt să-mi spui. Şi până găseau versetul ăla scurt trebuiau să citească mult… ca să găsească un verset scurt. Şi asta făceam, fără ca ei să ştie, şi un pic de cultură religioasă la colegii mei… Şi câte probleme, atâtea versete trebuia’ să-mi zică din Biblie. Cu locul unde scrie, capitolul, versetul, tot…
Denisa Bodeanu: Şi se conformau?
Malidia Faur: Da! Păi, altfel nu le arătam, era clar. Mi se părea cinstit târgul. Într-a VIII-a erau aşa de îndoctrinaţi cei din clasă de la mine… ştiau întotdeauna cine o predicat, ce s-o predicat, tot, tot, tot… Aveam putere de convingere şi mă impuneam în clasă. Şi când a venit profa să ne înveţe despre perioada darwinismului, că omul este din maimuţă, toată lumea a început să râdă! Că nu-i adevărata, doară Dumnezeu l-o creat pe om. La care profesoara s-a uitat la mine, zice: Malidia, ieşi afară! Ştiind că eu am fost vinovată, eă numai eu eram pocăită în clasă.

Denisa Bodeanu, Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente –, Argonat, Cluj-Napoca 2008, p. 155-156

Malidia Faur povesteşte şi despre cum un profesor de matematică a devenit interesat de credinţă în urma discuţiilor şi cărţilor pe care i le aducea, fiind mutat din acest motiv la Oradea, despre cum la cercul de ateism s-a ajuns să se studieze Biblia, şi alte isprăvi povestite cu haz. Am râs cu poftă citindu-le, protagonista dându-le un aer de poveste în genul Amintirilor lui Creangă.

Citatul de duminică seara: Ce înseamnă cuvântul „pocăit”?

Etichete

citate, comunism, Denisa Bodeanu, Dragomir Bojan, neoprotestant, pocăinţă, pocăit

Denisa Bodeanu: Ce înseamnă cuvântul „pocăit”?
Dragomir Bojan: E un cuvânt creat în spaţiul românesc. În Biblie nu există cuvântul pocăit. Scrie „să vă pocăiţi” ca verb. Dar ca adjectiv nu l-am întâlnit niciodată… Cuvântul ăsta s-a creat, practic, în spaţiul nostru românesc şi desemnează un om care s-a întors la Dumnezeu, un om care s-a căit de viaţă, lui i-a părut rău. Şi s-a căit mult că „pocăianie” vine din limba slavonă. În greacă este metanoia, schimbarea minţii, însă în slavonă e cuvântul „pocăianie”. Deci mă căiesc mult. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău de viaţa mea… şi nu numa că-mi pare rău că dacă-mi pare rău numa’ cad în depresie. Îmi pare rău şi doresc să mi-o schimb, să am altă viaţă. Asta este pocăinţa. Sigur, cuvântul ăsta a luat naştere în special în bisericile mici de la ţară: Ăla-i pocăit!. Ca să se distingă de dreptul credincios care era ortodox. Ş-acuma în foarte multe biserici de ţară foarte multe oameni ezită să ridice mâna sus când se hotărăsc să-l urmeze pe Dumnezeu. De ce? Pentru că preotu-i spune: Dacă cineva trece la sectanţi, la rătăciţi, atunci blesteme vor fi peste casa lui. Atuncea el ca să nu se ştie stă în bancă.  Am văzut multe cazuri din astea. Dar, treptat, creştinii baptişti n-au mai avut astfel de complexe. Eu, de exemplu, m-am întors la Dumnezeu în ’65, dar 10 ani n-am lucrat nimic pentru că aveam un soi de complex: Cum să mă duc eu la biserică sau cum să zic eu ceva, că n-am pregătire, mă încurc, o să spun ceea ce nu trebe. Şi, după vreo 10 ani am fost într-o biserică de ţară şi, la un moment dat, cel care conducea zice: Este între noi cineva care a venit la oraş şi îl rugăm să ne spună câteva cuvinte. Ş-atuncea am fost pus practic în situaţia de a lua cuvântul. Şi-am luat Biblia şi am citit un verset şi am comentat puţin pe margine versetului. A fost un moment în care Dumnezeu parcă m-a cercetat şi a zis: Mă, totuşi, dacă ai ajuns la cunoaşterea adevărului, de ce nu spui şi altora şi de ce nu faci ceva pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu. Ş-atunci am început ş-am lucrat în familii, deşi era riscant… Că ne adunam cam 15-20 seara, într-o casă aicea în Mănăştur, la o doamnă Potra. Făceam un studiu biblic şi ne rugam. Şi, sigur, putea să vine Securitatea să ne întrebe ce căutăm acolo, ce complot punem la cale sau treburi din astea. Pă urmă am început să lucrez cu copii în biserică, pă urmă am lucrat cu tineretul… pă urmă cu adulţii, şi aşa nu m-am lăsat de a lucra ceva. Şi în fiecare zi când mă trezesc zic: Uite Dumnezeu mi-a mai dat astăzi o zi. Să fac şi astăzi ceva!

Denisa Bodeanu, Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: baptiştii din judeţul Cluj – Mărturii şi documente –, Argonat, Cluj-Napoca 2008, p. 106

Sumar interviu Andrei Ivan cu Dănuţ Mănăstireanu (I)

Etichete

alianţa evanghelică, Andrei Ivan, biserica, comunism, Dănuţ Mănăstireanu, editoriale, evanghelici, instituţii, interviuri

În vara anului 2007 Andrei Ivan, absolvent al Institutului teologic penticostal din Bucuresti si student masterand la Facultatea de studii politice a Universitatii Bucuresti i-a luat un interviu lui Dănuţ Mănăstireanu (doctor în teologie, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International) ca parte a unei cercetări mai largi pentru lucrarea de disertaţie a cărei temă este situaţiei evanghelicilor în România.Dat fiind raritatea unor astfel de demersuri de întelegere şi explicare a vremurilor, nu poate decât să ne bucure apariţia acestui material care este o analiză atât largă cât şi adâncă a stării curente a evanghelicilor. Printre subiectele abordate se numără influenţa comunismului, Alianţa Evanghelică, instituţiile eclesiale si paraeclesiale, rolul banilor, angajarea socială, captivitatea culturală, activismul şi colaborarea cu Securitatea.

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) în două părţi cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Influenţa comunismului.
În materie de conducere (leadership) am moştenit din comunism secretomania, controlul şi manipularea prin vinovăţie. Apoi, incapacitatea dialogului în contradictoriu, chiar şi între intelectuali, mentalitatea de asistaţi, dependenţa de exterior (vest) şi uşurinţa cu care ne vindem libertatea. Deşi o convertire completă (conform lui Calvin) ar trebui să includă mintea, inima şi punga, la noi s-a ajuns în cel mai bun caz la inimă, şi foarte rar la pungă, motiv pentru care susţinerea materială a diferitelor nevoi interne este majoritar din vest, lucru care poate duce la impunerea unor direcţii sau linii doctrinare din afară, sau chiar la manipulare.
Libertatea.
Pentru înţelegerea libertăţii câştigate în 89, cea mai bună metaforă este inspirată din Vechiul Testament, robia egipteană a poporului evreu – pentru definirea comunismului; exodul – pentru a descrie pregatirea pentru libertate; si cei 40 de ani in pustie – pentru definirea postcomunismului. Pornind de la această metaforă, este imposibil pentru o naţiune care a trăit în robia comunismului să înţeleagă şi să trăiască libertatea.
Pentru vremuri noi avem nevoie de structuri (şi de oameni) noi, pe când bisericile permanentizeaza modele din perioada comunistă în vreme ce datele realităţii din jurul nostru s-au schimbat complet. Oamenii nu mai pot fi controlaţi prin vinovăţie şi reguli, ci aşteaptă să le fie insuflate convingeri şi să aibă modele vrednice de urmat.
Alianţa Evanghelică.
Alianţa a apărut dintr-o nevoie reală, de unitate a evanghelicilor. Dar modelul de conducere prin rotaţie între cele trei culte este unul care mai mult duce la fragmentare decât ajută. Un model mai bun ar putea fi cel din Anglia, unde conducerea e aleasa prin vot pe baza unui proiect. Cum Alianţa nu este viabilă în teren, soluţia ar putea fi crearea unor structuri alternative care să poată mobiliza resursele locale pentru unitate, cum este iniţiativa BIG-Impact.
Instituţiile eclesiale şi ‘paraeclesiale’.
Deoarece moştenim ADN-ul reformei radicale nu avem o relaţie foarte bună cu instituţiile, unul dintre motive fiind si faptul că nu am dezvoltat o teologie a insitituţiei. De asta evanghelicii au triumfat mai degrabă în perioada anti-instituţională, pe când în momentul în care acestea se consolidează şi în spaţiul propriu, riscă să stingă duhul evanghelic.
Instituţiile parabisericeşti (termen nefericit, deoarece numai ‘lumea’ – în sensul teologic – este în afara Bisericii) se aseamănă cu ordinele călugăreşti catolice. Atunci când bisericile uită sau neglijează anumite domenii de slujire cum este îngrijirea săracilor, Dumnezeu ridică o carismă specială, de ajutorare a săracilor. În lumea catolică este exemplu franciscanilor, care au apărut tocmai din acest motiv. Dar aceste organizaţii există doar pentru a umple găurile pe care biserica nu le umple şi nu le încorporează holistic în viaţa ei, dar cum este cazul World Vision, în momentul în care biserica încorporează din ce în ce mai mul dimensiunea slujirii săracilor, prezenta organizatiei nu mai este necesară în acea comunitate.
Bisericile uneori nu funcţionează în mod eficient, nu împlinesc nevoile oamenilor şi se autoperpetuează din rutină. În aceste situaţii o mică infuzie cu pragmatism este binevenită.
La nivel personal, pentru creştin religiosul ar trebui să fie savoarea care pătrunde întregul, sarea care dă gust mâncării, şi nu ceva care înghite toate dimensiunile vieţii. Subsumărea întregii realităţi personale religiosului duce la concetrarea noastră pe activităţi şi programe care umplu săptămâna la biserică, ne mai lăsând loc la o dezvoltare socială, culturală şi profesională coerentă.
Rolul banilor
Saracia materială a românilor este în mare parte rezultatul mentalităţii de asistaţi. Soluţia pentru depăşirea dependenţei finaciare de vest este aplicarea modelul biblic vechi testamental, când 12 triburi susţineau material leviţii, cei care făceau slujba la Templu. La fel, 12 familii ar putea susţine un slujitor eclesial, într-un model ideal. Există biserici mult mai sărace care au o mentalitate misionară şi dăruiesc pentru acest scop cu mult peste cât am fi noi înclinaţi să credem.
Ne putem confrunta cu două pericole financiare: dependenţa de sponsorizari si astfel probabilitatea impunerii din afară şi a pierderii indentităţii, şi cealaltă extremă, autarhia, izolarea completă de trupul lui Hristos. Ca si evanghelici oricum suntem izolaţi prin ignorarea celor 14 secole de la apostoli până la reformă, uitând sau neglijând că în această perioadă s-a mai făcut teologie şi au mai fost sfinţi. Această amnezie istorică ne afectează serios identitatea, riscând să repetăm greşelile trecutului din care se pot învăţa atâtea. Iar izolarea duce la spirit sectar, care nu naşte sănătate spirituală.
Angajarea socială.
O contribuţie importantă pe care evangelicii o pot aduce spaţiului românesc este etica împuternicită de Duh şi întrupată în faptă, predicată teoretic dar care nu este întâlnită plenar în comunităţile noastre.
Apoi mai putem aduce in societatea contemporană o înţelegere a muncii ca vocaţie (la care se adaugă conceptul de chemare) nu ca corvoadă. Aceste perspective ne pot ajuta să sacralizăm componentele „ne-religioase” ale vieţii cum ar fi munca, politica, grija faţă de natură. Dar din păcate nu am ajuns să avem reflecţie de calitate, teologie românească evanghelică. N-am ajuns nici la o asumare sănătoasă a responsabilităţii pentru faptele noastre izvorâtă din realitatea că suntem parte a planului mai mare a lui Dumnezeu. Parte din vină este moştenirea comunistă, unde responsabilitatea şi deciziile erau ale partidului, si individul nu era nevoie să gândească prea mult, ajungând ca şi acuma să trăim în umbra aceleiaşi mentalităţi iresponsabile.