Sumar interviu Andrei Ivan cu Dănuţ Mănăstireanu (II)

Etichete

Andrei Ivan, Dănuţ Mănăstireanu, editoriale, evangehlici, interviuri

În vara anului 2007 Andrei Ivan, absolvent al Institutului teologic penticostal din Bucuresti si student masterand la Facultatea de studii politice a Universitatii Bucuresti i-a luat un interviu lui Dănuţ Mănăstireanu, (doctor în teologie, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International) ca parte a unei cercetări mai largi pentru lucrarea de disertaţie a cărei temă este situaţiei evanghelicilor în România.

Dat fiind raritatea unor astfel de demersuri de întelegere şi explicare a vremurilor, nu poate decât să ne bucure apariţia acestui material care este o analiză atât largă cât şi adâncă a stării curente a evanghelicilor. Printre subiectele abordate se numără influenţa comunismului, Alianţa Evanghelică, instituţiile eclesiale si paraeclesiale, rolul banilor, angajarea socială, captivitatea culturală, activismul şi colaborarea cu Securitatea.

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Prima parte: I-VII

Partea a doua şi ultima (VIII – XIV):

Calităţi şi defecte

Am fost infuenţati şi cu bune şi cu mai puţin bune de tradiţia pietistă şi teologia trezirilor. De la aceştia din urmă avem predilecţia pentru convertirile traumatice, iar de la pietismul târziu exacerbarea emoţionalului. Dorinţa după trăirea curată în care există o balanţă sănătoasă între doctrină şi vieţuire deşi există şi astăzi, nu mai e la fel de întâlnită. Acum însă observăm tot mai des mentalătăţi de tipul „eu şi Dumnezeu formăm majoritatea” sau „fiecare cu buticul lui”, în detrimentul colaborării ca trup al lui Hristos.

Mai putem observa o atitudine de genul „Cristos împotriva culturii” moştenită de la reforma radicală. Deşi metafora războiului este legitimă, în Noul Testament este folosită exclusiv cu referire la planul nevăzut, spiritual, pe când pentru realitatea văzută metaforele favorite ale lui Isus au fost lumina, sarea, sămânţa de muştar, etc. Abordarea în termeni de conflict ne-a ajutat în perioada comunistă, dar continuarea şi în zilele noastre ne face incapabili să infuenţăm societatea, fiind marginalizati de contemporani.

Ceea ce putem aduce pozitiv în societate este ideea asumării personale a credinţei, necesitatea convertirii, a angajării personale ca responsabilitate de a aduce pe alţii la Cristos, nevoia innoirii permanente a minţii. Apoi mai sunt cele patru note caracteristice evanghelicilor: concentrarea pe Scriptură, importanţa împăcării omului cu Dumnezeu prin cruce, necesitatea întrupării faptice a credinţei şi obligativitatea mărturisirii veştii bune, deşi la unele din acestea este nevoie de completări sau reformulări.

Contextul social

Deoarece România în ansamblul ei a fost şi continuă să fie influenţată de ortodoxia răsăriteană, importarea de modele şi tipare religioase din occident trebuie făcută cu mare precauţie pentru că în vest acestea s-au dezvoltat în raport cu catolicismul, fiind mai pragmatice şi mai raţionale, pe când ortodoxia aduce o dimensiune relaţională şi reflexivă.

În ce priveşte mult discutata relevanţă culturală, este bine să ne aducem aminte că în vremea umblării pe pământ a lui Cristos, acesta nu a fost un om nedefinit, universal, ci s-a născut evreu, s-a îmrăcat evreu, a trăit evreu. La fel, evanghelia trebuie să îmbrace haina culturală specifică locului, dar nu trebuie să permitem culturii să domine esenţa evangheliei. Cultura este parte a unei realităţi în care binele este amestecat cu răul, prin faptul că este construită de omul care mai poartă câte ceva din chipul lui Dumnezeu, dar şi din cel al păcatului. Modelul angajării noastre culturale este dat de Cristos care a venit într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului, făcându-se în toate asemeni nouă, dar fără păcat. Cu alte cuvinte, culturii nu trebuie să i se permită să suprascrie principiile, etica şi spiritualitatea noastră, deşi modul specific de a îmbrăca straiele culturale trebuie redescoperit de fiecare generaţie, neavând un model standard, dar având totuşi Scriptura şi tradiţia Bisericii creştine. Există desigur riscul să mergem prea departe, sau să nu ne mişcăm deloc, în spirit legalist.

Modernitatea şi postmodernitatea

Probabil la fiecare schimbare de paradigmă culturală evangelicii se panichează, aşa cum s-a întâmplat cu existenţialismul, mişcarea new-age şi mai recent cu postmodernismul. Trebuie să depăşim superficialitatea şi să observăm slăbiciunile şi punctele tari ale acestui curent. Printre lucrurile pozitive pe care le putem recupera, dintre cele care ar rezona cu postmodernii sunt dimensiunea comunitară a credinţei, regăsirea misticului, a minunii, şi altele. Modernitatea spre exemplu a avut şi influenţe negative, cum ar fi raţionalismul şi individualismul, absorbite de evangelici fără prea mult discernământ.

Evanghelicii şi captivitatea culturală

Mijloacele sociologice pe care biserica le foloseşte trebuie puse sub controlul unei teologii solide înrădăcinate în Scriptură şi în istoria Bisericii, altfel, riscăm ca pragmatismul să domine teologia ceea ce poate duce la riscuri enorme.

Realitatea culturală îmbină pe lângă expresii ale chipului lui Dumnezeu şi forme ale păcatului. De aceea nu trebuie să ne sustragem totalmente culturii, dar nici să nu cădem captivi în formele pe care aceasta ni le oferă. Mesajul împăcării trebuie contextualizat dar niciodată atât de mult încât ceea spunem să ajungă golit de semnificaţie.

O soluţie este să ne privim viaţa în contextul larg al istoriei creştine, citind de exemplu Părinţii Bisericii sau scrierile lui Spurgen sau alţii care au trăit în alte veacuri dar au ştiut să se ridice deasupra veacului lor, reuşind să-l judece şi să fie un glas profetic al vremii lor. O doua şansă este să privim spre viitor, să ne raportăm viaţa cu ceea ce vom deveni la finalul istoriei. Dacă reuşim să ne trăim viaţa între manifestare Duhului în istorie şi realitatea escatologică spre care ne îndreptăm vom reuşi să ne sustragem spiritului veacului, înnoindu-ne mintea spre priceperea şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

Tinerii evanghelici şi modelele lor

Generaţia născută şi crescută în comunism este iremediabil marcată şi influenţată de tipare specifice de gândire de care nu poate scăpa decât prin trecerea din lumea aceasta. Este generaţia sclaviei, şi la fel cum poporul Israel nu a putut intra în ţara promisă decât după naşterea noii generaţii născută în libertate, la fel şi noi nu vom putea gusta şi trăi libertatea decât după trecerea a cel puţin o generaţie. Aşa stând lucrurile, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să plecăm de pe scena istoriei cu demnitate, dar nu abandonând implicarea activă, căci sunt multe lucruri pe care le putem face încă bine. Din aceste motive nu ne calificăm prea bine să fim mentorii de care tinerii noştri ar avea nevoie. Tinerii de acuma se formează, dacă se poate spune, în mare parte fără mentori, pentru că noi nu ştim cum să transmitem mai departe ceea ce am primit fără să creem copii ale noastre, şi în plus nu vedem necesitatea pentru că la rândul nostru nu am fost ucenicizaţi de mai marii din bisericile noastre, ci, atunci când s-a întâmplat, de Campus Crusade, Navigatorii sau alte organizaţii para-bisericeşti.

Activismul evanghelic

Evanghelicismul contemporan este “lat de un kilometru şi adânc de un deget”, din Asia până în America Latină. Există o preocupare pentru statistici, pentru numere dar nu îndeajuns pentru formare spirituală, pentru lărgirea intimităţii cu Dumnezeu dincolo de “timpul de părtăşie”.

În viaţa politică, implicara evanghelicilor a avut un impact destul de redus, în mare parte din cauza lipsei de vocaţie a celor care au activat după 90 în Parlament, deşi implicarea competentă şi susţinută a creştinilor în politică nu poate fi decât un lucru bun. Pentru a fi pastor e nevoie de vocaţie şi de chemare, şi acelaşi lucru este valabil şi pentru a fi politician.

Evanghelicii şi colaborarea cu Securitatea

Această problemă spinoasă îşi aşteaptă de multă vreme rezolvarea, dar ceea ce s-a făcut până acuma este sau nefolositor sau insuficient. După uciderea lui Abel, Dumnezeu îi spune ucigaşului “sângele [fratelui tău] strigă din pământ la mine şi aşteaptă să se facă ispăşire”. Similar, nedreptatea şi răul uriaş pricinuit victimelor colaborării unora din slujitorii Bisericii nu poate fi trecut cu vederea. Din păcate însă lipseşte reflecţia teologică şi abordarea profesională a acestei probleme deloc simple.

Sumar interviu Andrei Ivan cu Dănuţ Mănăstireanu (I)

Etichete

alianţa evanghelică, Andrei Ivan, biserica, comunism, Dănuţ Mănăstireanu, editoriale, evanghelici, instituţii, interviuri

În vara anului 2007 Andrei Ivan, absolvent al Institutului teologic penticostal din Bucuresti si student masterand la Facultatea de studii politice a Universitatii Bucuresti i-a luat un interviu lui Dănuţ Mănăstireanu (doctor în teologie, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International) ca parte a unei cercetări mai largi pentru lucrarea de disertaţie a cărei temă este situaţiei evanghelicilor în România.Dat fiind raritatea unor astfel de demersuri de întelegere şi explicare a vremurilor, nu poate decât să ne bucure apariţia acestui material care este o analiză atât largă cât şi adâncă a stării curente a evanghelicilor. Printre subiectele abordate se numără influenţa comunismului, Alianţa Evanghelică, instituţiile eclesiale si paraeclesiale, rolul banilor, angajarea socială, captivitatea culturală, activismul şi colaborarea cu Securitatea.

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) în două părţi cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Influenţa comunismului.
În materie de conducere (leadership) am moştenit din comunism secretomania, controlul şi manipularea prin vinovăţie. Apoi, incapacitatea dialogului în contradictoriu, chiar şi între intelectuali, mentalitatea de asistaţi, dependenţa de exterior (vest) şi uşurinţa cu care ne vindem libertatea. Deşi o convertire completă (conform lui Calvin) ar trebui să includă mintea, inima şi punga, la noi s-a ajuns în cel mai bun caz la inimă, şi foarte rar la pungă, motiv pentru care susţinerea materială a diferitelor nevoi interne este majoritar din vest, lucru care poate duce la impunerea unor direcţii sau linii doctrinare din afară, sau chiar la manipulare.
Libertatea.
Pentru înţelegerea libertăţii câştigate în 89, cea mai bună metaforă este inspirată din Vechiul Testament, robia egipteană a poporului evreu – pentru definirea comunismului; exodul – pentru a descrie pregatirea pentru libertate; si cei 40 de ani in pustie – pentru definirea postcomunismului. Pornind de la această metaforă, este imposibil pentru o naţiune care a trăit în robia comunismului să înţeleagă şi să trăiască libertatea.
Pentru vremuri noi avem nevoie de structuri (şi de oameni) noi, pe când bisericile permanentizeaza modele din perioada comunistă în vreme ce datele realităţii din jurul nostru s-au schimbat complet. Oamenii nu mai pot fi controlaţi prin vinovăţie şi reguli, ci aşteaptă să le fie insuflate convingeri şi să aibă modele vrednice de urmat.
Alianţa Evanghelică.
Alianţa a apărut dintr-o nevoie reală, de unitate a evanghelicilor. Dar modelul de conducere prin rotaţie între cele trei culte este unul care mai mult duce la fragmentare decât ajută. Un model mai bun ar putea fi cel din Anglia, unde conducerea e aleasa prin vot pe baza unui proiect. Cum Alianţa nu este viabilă în teren, soluţia ar putea fi crearea unor structuri alternative care să poată mobiliza resursele locale pentru unitate, cum este iniţiativa BIG-Impact.
Instituţiile eclesiale şi ‘paraeclesiale’.
Deoarece moştenim ADN-ul reformei radicale nu avem o relaţie foarte bună cu instituţiile, unul dintre motive fiind si faptul că nu am dezvoltat o teologie a insitituţiei. De asta evanghelicii au triumfat mai degrabă în perioada anti-instituţională, pe când în momentul în care acestea se consolidează şi în spaţiul propriu, riscă să stingă duhul evanghelic.
Instituţiile parabisericeşti (termen nefericit, deoarece numai ‘lumea’ – în sensul teologic – este în afara Bisericii) se aseamănă cu ordinele călugăreşti catolice. Atunci când bisericile uită sau neglijează anumite domenii de slujire cum este îngrijirea săracilor, Dumnezeu ridică o carismă specială, de ajutorare a săracilor. În lumea catolică este exemplu franciscanilor, care au apărut tocmai din acest motiv. Dar aceste organizaţii există doar pentru a umple găurile pe care biserica nu le umple şi nu le încorporează holistic în viaţa ei, dar cum este cazul World Vision, în momentul în care biserica încorporează din ce în ce mai mul dimensiunea slujirii săracilor, prezenta organizatiei nu mai este necesară în acea comunitate.
Bisericile uneori nu funcţionează în mod eficient, nu împlinesc nevoile oamenilor şi se autoperpetuează din rutină. În aceste situaţii o mică infuzie cu pragmatism este binevenită.
La nivel personal, pentru creştin religiosul ar trebui să fie savoarea care pătrunde întregul, sarea care dă gust mâncării, şi nu ceva care înghite toate dimensiunile vieţii. Subsumărea întregii realităţi personale religiosului duce la concetrarea noastră pe activităţi şi programe care umplu săptămâna la biserică, ne mai lăsând loc la o dezvoltare socială, culturală şi profesională coerentă.
Rolul banilor
Saracia materială a românilor este în mare parte rezultatul mentalităţii de asistaţi. Soluţia pentru depăşirea dependenţei finaciare de vest este aplicarea modelul biblic vechi testamental, când 12 triburi susţineau material leviţii, cei care făceau slujba la Templu. La fel, 12 familii ar putea susţine un slujitor eclesial, într-un model ideal. Există biserici mult mai sărace care au o mentalitate misionară şi dăruiesc pentru acest scop cu mult peste cât am fi noi înclinaţi să credem.
Ne putem confrunta cu două pericole financiare: dependenţa de sponsorizari si astfel probabilitatea impunerii din afară şi a pierderii indentităţii, şi cealaltă extremă, autarhia, izolarea completă de trupul lui Hristos. Ca si evanghelici oricum suntem izolaţi prin ignorarea celor 14 secole de la apostoli până la reformă, uitând sau neglijând că în această perioadă s-a mai făcut teologie şi au mai fost sfinţi. Această amnezie istorică ne afectează serios identitatea, riscând să repetăm greşelile trecutului din care se pot învăţa atâtea. Iar izolarea duce la spirit sectar, care nu naşte sănătate spirituală.
Angajarea socială.
O contribuţie importantă pe care evangelicii o pot aduce spaţiului românesc este etica împuternicită de Duh şi întrupată în faptă, predicată teoretic dar care nu este întâlnită plenar în comunităţile noastre.
Apoi mai putem aduce in societatea contemporană o înţelegere a muncii ca vocaţie (la care se adaugă conceptul de chemare) nu ca corvoadă. Aceste perspective ne pot ajuta să sacralizăm componentele „ne-religioase” ale vieţii cum ar fi munca, politica, grija faţă de natură. Dar din păcate nu am ajuns să avem reflecţie de calitate, teologie românească evanghelică. N-am ajuns nici la o asumare sănătoasă a responsabilităţii pentru faptele noastre izvorâtă din realitatea că suntem parte a planului mai mare a lui Dumnezeu. Parte din vină este moştenirea comunistă, unde responsabilitatea şi deciziile erau ale partidului, si individul nu era nevoie să gândească prea mult, ajungând ca şi acuma să trăim în umbra aceleiaşi mentalităţi iresponsabile.