Etichete
anunțuri, citate, epistemologie, hermeneutică, Mesia, Mona Lisa, N.T. Wright, postmodernism
„Ce este dragostea? Când iubesc, afirm alteritatea persoanei iubite. A nu face acest lucru, înseamnă, bineînţeles, dorinţă, şi nu dragoste. Dar, în acelaşi timp, când iubesc nu sunt un observator detaşat, musca de pe peretele epistemologiei obiectiviste. Sunt implicat cu toată pasiunea şi compasiunea în viaţa şi fiinţa persoanei pe care o iubesc – fie că este vorba despre un lucru, o fiinţă sau chiar despre Dumnezeu însuşi. Cu alte cuvinte, deşi sunt cu totul implicat în procesul cunoaşterii, aceasta nu înseamnă că nu mai există nimic de cunoscut. Sau, formulând într-un mod diferit, deşi vorbesc despre o realitate care este în afara sistemului meu intelectual, aceasta nu înseamnă că sunt un observator detaşat. Ca şi creştini într-o lume postmodernă, cred că putem şi trebuie să formulăm o teorie a cunoaşterii umane care se va aplica în muzică şi matematică, în biologie şi istorie, în teologie şi chimie. Trebuie să articulăm pentru lumea post-modernă ceea ce am putea numi o epistemologie a dragostei.
Aceasta este esenţa marii noastre oportunităţi, aici şi acum, pentru misiunea creştină serioasă şi jovială într-o lume postmodernă. Trăim într-o perioadă de criză culturală. În acest moment, nu găsesc pe nimeni care să arate o cale de ieşire din încurcătura postmodernă. Unii oameni încearcă să-şi tragă obloanele şi să trăiască într-o lume pre-modernă; mulţi se agaţă de modernism pentru tot ceea ce le oferă el; alţii decid că a trăi cu resturile din lada de gunoi a postmodernismului este cea mai bună soluţie care se oferă. Noi, însă, putem avea o soluţie şi mai bună.
Nu este aşa de simplu să spunem că Evanghelia lui Isus ne oferă o opţiune religioasă care poate fi superioară altor opţiuni religioase, poate umple mult mai eficient spaţiul numit „religie” din bufetul suedez cultural şi social. Evanghelia lui Isus ne direcţionează şi, într-adevăr, ne îndeamnă să fim prezenţi în zona de autoritate asupra întregii culturi, articulând prin poveste, muzică, artă, filozofie, educaţie, poezie, politică, teologie şi chiar, ajută-ne Doamne, prin studii biblice o perspectivă care să monteze provocarea creştină înrădăcinată istoric atât pentru modernitate, cât şi pentru postmodernitate, cu bucurie, umor, blândeţe, judecată sănătoasă şi cu înţelepciune adevărată. Cred că avem în faţa noastă o întrebare: dacă nu acum, atunci când? Dacă am fost atraşi de această viziune, am putea de asemenea auzi întrebarea: dacă nu noi, atunci cine? Iar dacă Evanghelia lu Isus nu este cheia pentru această îndatorire, atunci care este această cheie? „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi…” Luaţi Duhul Sfânt, oferiţi iertarea şi condamnaţi păcatele.
Închei cu o pildă şi cu un poem. Împreună cu soţia mea am mers la Paris pentru o conferinţă, iar într-unul din momentele libere am vizitat muzeul Louvre. Eram pentru prima dată, atât eu, cât şi soţia mea, în acest muzeu. Ne aştepta o mare dezamăgire. Mona Lisa, la care merge fiecare turist pentru a arunca o privire, nu era doar la fel de enigmatică ca întotdeauna, ci, de data aceasta, datorită unui atac, se afla acum securizată în spatele unei sticle foarte groase. Toate încercările de a privi acei ochi faimoşi, de a încerca să descifrez semnificaţia lor şi dacă această semnificaţie este cu adevărat acolo sau este doar construită de privitori, au fost obturate de alţi ochi şi de alte priviri care se reflectau în sticla de protecţie. Ah, ar spune postmodernitatea: toată viaţa mea arată cam aşa. Ceea ce pare cunoaştere este de fapt o reflecţie a propriei tale lumi, a propriilor tale presupoziţii sau a lumii interioare. Nu poţi avea încredere în orice; trebuie să devii suspicios faţă de toate lucrurile.
Este oare adevărat? Cred, şi vreau să-mi provoc cititorii să mediteze la acest lucru acolo unde se află în lumile lor, că există ceva ce se numeşte dragoste, cunoaştere, hermeneutică a încrederii, şi nu a suspiciunii, de care avem cu siguranţă nevoie în secolul douăzeci şi unu:
Dintâi la Paris, nu ştiusem ce-nseamnă
Să fii bântuit de ochii aceia, vrăjit
De subânţelesul surâs. Tâlcul, asemeni frumuseţii,
Zgândăre, dansând în văzduhul dintre artist,
Portret şi văzul uimit. Acum, însă, de două ori sfioasă,
Se ascunde sub vălul de lemn şi de sticlă;
În vreme ce noi, scuturându-i obraznici lumea,
Găsim poze, şcolari, alţi ochi
Şi alte zâmbete curioase. Vedem, mai nou, aşadar
În lume, în celălalt şi în Dumnezeu
Gratii: bănuieli, temeri, neâncredere –
Umbra neliniştilor noastre. Să fie cunoaşterea
Răsfrngere-n geamuri? Mai bine să cred şi să văd
Şi, cu ochii iubirii, să-mi câştig libertatea.
(traducerea poeziei: Anton Horvath)”