Etichete

, , , ,

În vara anului 2007 Andrei Ivan, absolvent al Institutului teologic penticostal din Bucuresti si student masterand la Facultatea de studii politice a Universitatii Bucuresti i-a luat un interviu lui Dănuţ Mănăstireanu, (doctor în teologie, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International) ca parte a unei cercetări mai largi pentru lucrarea de disertaţie a cărei temă este situaţiei evanghelicilor în România.

Dat fiind raritatea unor astfel de demersuri de întelegere şi explicare a vremurilor, nu poate decât să ne bucure apariţia acestui material care este o analiză atât largă cât şi adâncă a stării curente a evanghelicilor. Printre subiectele abordate se numără influenţa comunismului, Alianţa Evanghelică, instituţiile eclesiale si paraeclesiale, rolul banilor, angajarea socială, captivitatea culturală, activismul şi colaborarea cu Securitatea.

Deşi voi încerca să fac un rezumat (parafrazare) cât mai concis, acesta nu poate înlocui citirea în întregime a interviului, întins pe 14 episoade (cam 24 pagini A4).

Prima parte: I-VII

Partea a doua şi ultima (VIII – XIV):

Calităţi şi defecte

Am fost infuenţati şi cu bune şi cu mai puţin bune de tradiţia pietistă şi teologia trezirilor. De la aceştia din urmă avem predilecţia pentru convertirile traumatice, iar de la pietismul târziu exacerbarea emoţionalului. Dorinţa după trăirea curată în care există o balanţă sănătoasă între doctrină şi vieţuire deşi există şi astăzi, nu mai e la fel de întâlnită. Acum însă observăm tot mai des mentalătăţi de tipul „eu şi Dumnezeu formăm majoritatea” sau „fiecare cu buticul lui”, în detrimentul colaborării ca trup al lui Hristos.

Mai putem observa o atitudine de genul „Cristos împotriva culturii” moştenită de la reforma radicală. Deşi metafora războiului este legitimă, în Noul Testament este folosită exclusiv cu referire la planul nevăzut, spiritual, pe când pentru realitatea văzută metaforele favorite ale lui Isus au fost lumina, sarea, sămânţa de muştar, etc. Abordarea în termeni de conflict ne-a ajutat în perioada comunistă, dar continuarea şi în zilele noastre ne face incapabili să infuenţăm societatea, fiind marginalizati de contemporani.

Ceea ce putem aduce pozitiv în societate este ideea asumării personale a credinţei, necesitatea convertirii, a angajării personale ca responsabilitate de a aduce pe alţii la Cristos, nevoia innoirii permanente a minţii. Apoi mai sunt cele patru note caracteristice evanghelicilor: concentrarea pe Scriptură, importanţa împăcării omului cu Dumnezeu prin cruce, necesitatea întrupării faptice a credinţei şi obligativitatea mărturisirii veştii bune, deşi la unele din acestea este nevoie de completări sau reformulări.

Contextul social

Deoarece România în ansamblul ei a fost şi continuă să fie influenţată de ortodoxia răsăriteană, importarea de modele şi tipare religioase din occident trebuie făcută cu mare precauţie pentru că în vest acestea s-au dezvoltat în raport cu catolicismul, fiind mai pragmatice şi mai raţionale, pe când ortodoxia aduce o dimensiune relaţională şi reflexivă.

În ce priveşte mult discutata relevanţă culturală, este bine să ne aducem aminte că în vremea umblării pe pământ a lui Cristos, acesta nu a fost un om nedefinit, universal, ci s-a născut evreu, s-a îmrăcat evreu, a trăit evreu. La fel, evanghelia trebuie să îmbrace haina culturală specifică locului, dar nu trebuie să permitem culturii să domine esenţa evangheliei. Cultura este parte a unei realităţi în care binele este amestecat cu răul, prin faptul că este construită de omul care mai poartă câte ceva din chipul lui Dumnezeu, dar şi din cel al păcatului. Modelul angajării noastre culturale este dat de Cristos care a venit într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului, făcându-se în toate asemeni nouă, dar fără păcat. Cu alte cuvinte, culturii nu trebuie să i se permită să suprascrie principiile, etica şi spiritualitatea noastră, deşi modul specific de a îmbrăca straiele culturale trebuie redescoperit de fiecare generaţie, neavând un model standard, dar având totuşi Scriptura şi tradiţia Bisericii creştine. Există desigur riscul să mergem prea departe, sau să nu ne mişcăm deloc, în spirit legalist.

Modernitatea şi postmodernitatea

Probabil la fiecare schimbare de paradigmă culturală evangelicii se panichează, aşa cum s-a întâmplat cu existenţialismul, mişcarea new-age şi mai recent cu postmodernismul. Trebuie să depăşim superficialitatea şi să observăm slăbiciunile şi punctele tari ale acestui curent. Printre lucrurile pozitive pe care le putem recupera, dintre cele care ar rezona cu postmodernii sunt dimensiunea comunitară a credinţei, regăsirea misticului, a minunii, şi altele. Modernitatea spre exemplu a avut şi influenţe negative, cum ar fi raţionalismul şi individualismul, absorbite de evangelici fără prea mult discernământ.

Evanghelicii şi captivitatea culturală

Mijloacele sociologice pe care biserica le foloseşte trebuie puse sub controlul unei teologii solide înrădăcinate în Scriptură şi în istoria Bisericii, altfel, riscăm ca pragmatismul să domine teologia ceea ce poate duce la riscuri enorme.

Realitatea culturală îmbină pe lângă expresii ale chipului lui Dumnezeu şi forme ale păcatului. De aceea nu trebuie să ne sustragem totalmente culturii, dar nici să nu cădem captivi în formele pe care aceasta ni le oferă. Mesajul împăcării trebuie contextualizat dar niciodată atât de mult încât ceea spunem să ajungă golit de semnificaţie.

O soluţie este să ne privim viaţa în contextul larg al istoriei creştine, citind de exemplu Părinţii Bisericii sau scrierile lui Spurgen sau alţii care au trăit în alte veacuri dar au ştiut să se ridice deasupra veacului lor, reuşind să-l judece şi să fie un glas profetic al vremii lor. O doua şansă este să privim spre viitor, să ne raportăm viaţa cu ceea ce vom deveni la finalul istoriei. Dacă reuşim să ne trăim viaţa între manifestare Duhului în istorie şi realitatea escatologică spre care ne îndreptăm vom reuşi să ne sustragem spiritului veacului, înnoindu-ne mintea spre priceperea şi împlinirea voii lui Dumnezeu.

Tinerii evanghelici şi modelele lor

Generaţia născută şi crescută în comunism este iremediabil marcată şi influenţată de tipare specifice de gândire de care nu poate scăpa decât prin trecerea din lumea aceasta. Este generaţia sclaviei, şi la fel cum poporul Israel nu a putut intra în ţara promisă decât după naşterea noii generaţii născută în libertate, la fel şi noi nu vom putea gusta şi trăi libertatea decât după trecerea a cel puţin o generaţie. Aşa stând lucrurile, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să plecăm de pe scena istoriei cu demnitate, dar nu abandonând implicarea activă, căci sunt multe lucruri pe care le putem face încă bine. Din aceste motive nu ne calificăm prea bine să fim mentorii de care tinerii noştri ar avea nevoie. Tinerii de acuma se formează, dacă se poate spune, în mare parte fără mentori, pentru că noi nu ştim cum să transmitem mai departe ceea ce am primit fără să creem copii ale noastre, şi în plus nu vedem necesitatea pentru că la rândul nostru nu am fost ucenicizaţi de mai marii din bisericile noastre, ci, atunci când s-a întâmplat, de Campus Crusade, Navigatorii sau alte organizaţii para-bisericeşti.

Activismul evanghelic

Evanghelicismul contemporan este “lat de un kilometru şi adânc de un deget”, din Asia până în America Latină. Există o preocupare pentru statistici, pentru numere dar nu îndeajuns pentru formare spirituală, pentru lărgirea intimităţii cu Dumnezeu dincolo de “timpul de părtăşie”.

În viaţa politică, implicara evanghelicilor a avut un impact destul de redus, în mare parte din cauza lipsei de vocaţie a celor care au activat după 90 în Parlament, deşi implicarea competentă şi susţinută a creştinilor în politică nu poate fi decât un lucru bun. Pentru a fi pastor e nevoie de vocaţie şi de chemare, şi acelaşi lucru este valabil şi pentru a fi politician.

Evanghelicii şi colaborarea cu Securitatea

Această problemă spinoasă îşi aşteaptă de multă vreme rezolvarea, dar ceea ce s-a făcut până acuma este sau nefolositor sau insuficient. După uciderea lui Abel, Dumnezeu îi spune ucigaşului “sângele [fratelui tău] strigă din pământ la mine şi aşteaptă să se facă ispăşire”. Similar, nedreptatea şi răul uriaş pricinuit victimelor colaborării unora din slujitorii Bisericii nu poate fi trecut cu vederea. Din păcate însă lipseşte reflecţia teologică şi abordarea profesională a acestei probleme deloc simple.

Anunțuri