Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

Mihai, părerea mea, şi a ta, sunt sigur, este că „cheia” de interpretare a Scripturii este Cristos. Cred că Scriptura trebuie citită într-o logică a paradoxului nu una a contradicţiei. Cred că versetele trebuie să se completeze unul pe altul, nu să fie înghiţite sau anihilate unul de celălalt.

Cristos este o persoană, să mă ierte Dumnezeu şi cititorii, paradoxală. Cine a mai pomenit ca cineva să fie şi Dumnezeu şi Om? Cine a mai pomenit ca cineva să fie şi Dumnezeu, şi Om, si să aibă şi Trup? Ai zice că dacă eşti Dumnezeu nu poţi fi om, şi dacă eşti om, nu poţi fi Dumnezeu. Şi dacă totuşi aceste ciudăţenii ar fi posibile, nu te-ai aştepta să le găseşti unite într-un trup de carne şi oase.

Aşadar, cu „cheia” Cristos, Scriptura probabil că se interpretează la fel, paradoxal-unificator. Dispar dihotomiile, dispare echivocul, dispare nesiguranţa, dispare ambiguitatea. Omul este trup sau duh? Mântuirea este prin credinţă sau fapte? Isus Cristos este Dumnezeu sau om? Dumnezeu (în Cristos) este spirit sau trup? Liber arbitru sau suveranitate divină? Ambiguitatea ne înnebunește şi încercăm să scăpăm de ea cu o serie de versete înghiţind alte versete. „Versetul meu” mănâncă „versetul tău”, sau „versetul meu” se interpretează prin prisma „versetului tău”. De parcă Scriptură ar putea fi împărţită.

Dar dacă cele două versete formează un paradox, care în mod paradoxal nu este contradictoriu, ci unificator, precum este Persoana lui Isus Cristos? Naturile sale, divină şi umană, nu se confundă, nu se amestecă, și nu se separă, nici cea Dumnezeiască nu o înghite pe cea omenească, nici cea omenească pe cea divină. Fiinţa Sa este în acelaşi timp Duh şi Trup, căci Cristos, din câte ştim şi mărturisim, nu numai că s-a întrupat, dar a şi înviat în trup de carne şi oase. Să ne amintim că a mâncat, și a purtat semnele cuielor să poată crede nu doar Toma ci și noi că are trup real, trup de slavă.

În acest trup de slavă şi de carne şi oase s-a înălţat la cer, şi tot în el va reveni la sfârşitul veacurilor să judece vii şi morţii. Faptul că Cristos va reveni, și este acuma la dreapta Tatălui, în trup, este de maximă importanță, altfel nu ar avea sens avertismentul sever și surprinzător al apostolului Ioan, cel care e foarte atent la tot ce ține de trup: „Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu” şi „s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!”. Ioan certifică că Cristos a venit în trup şi vine în trup. Aşa e de importantă această mărturisire de credinţă încât Ioan, apostolul iubirii, spune că cel ce nu mărturiseşte asta este amăgitorul, Antihristul. Trebuie să ne dea de gândit.

Trebuie sa vorbim despre Cristos cu mare precizie. Antihristul este cel care-l strică pe Cristos, cel care nu-l mărturisește așa cum trebuie, așa cum este în realitate Cristos. Apostolul Ioan nu spune: “Cel ce nu-l primește în inimă pe Isus este antihristul” ci cei (mai mulți, care sunt mânați de un singur duh) “care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup”. Avertismentul grav dar calm și neechivoc al apostolului Ioan, repetat atât în prima sa epistolă cât și în a doua, într-o formă ușor diferită, are de a face cu importanța realității Trupului lui Cristos. Apostolul nu spune că Anticristul este cei care nu-l primesc în inimă pe Isus. Anticristul are de-a face cu necunoașterea sau ignorarea trupului lui Cristos. Anticristul nu pare a fi străin de Cristos, pare a mărturisi ceva, dar incomplet.

Până acuma am stabilit că Cristos este o fiinţă paradoxală dar nu împărţită, ci unitară, o singură Persoană divino-umană care are şi trup, şi îl are încă, şi îl va mai avea. Am mai stabilit că dacă Cristos, ca ființă paradoxal-unificatoare, este cheia Scripturii, atunci şi Scriptura, acolo unde apar aparente discrepanţe, trebuie interpretată paradoxal și unificator, nu despărţit, fragmentat, în opoziţie şi contradicţie.

Acuma, să revenim la ale noastre.

De la Pleșu am ajuns la mântuire prin credinţă sau fapte.

Trecând pe la judecată.

A judeca sau a nu judeca? Dihotomie? Contradicţie? Sau paradox? Tind să cred că paradox. Şi una şi alta. (Pleșu are o rubrică, „nici aşa, nici altminteri”, eu aş zice, şi aşa, şi altminteri).

Oamenii trebuie judecaţi, dar nu ca şi cum am fi deasupra lor, ci ca şi cum suntem și noi exact ca şi ei, ca şi cum am face şi noi exact lucrurile pe care le fac ei, căci cel mai adesea chiar le facem. Cel care judecă din mijlocul oamenilor, nu deasupra lor, se judecă deci mai degrabă pe pe sine însuşi, nu pe celălalt.

Când era să fie omorâtă femeia prinsă în adulter oamenii au venit cu ea la Cristos plini de “mânie sfântă”, demascând păcatul în public, așezându-se cu toţi deasupra ei, facându-se pe ei înşişi mai sfinţi decât ea, căci se comparau cu o păcătoasă. Dar Cristos i-a coborât de pe scaunul de judecători cu o afirmaţie simplă. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Toţi au plecat, căci nu mai puteau judeca. „Femeie, unde sunt pîrîsii tăi? Nimeni nu te-a osîndit?” „Nimeni, Doamne” Doar Cristos ar fi putut s-o judece, şi nici chiar El nu a judecat-o.

Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.”

Slujba de acuzator şi judecător al altora nu ni s-a dat nouă. Este unul care o face, și o face mai bine ca noi. Dumnezeu nu permite să fie uzurpat. Nici chiar Cristos nu a uzurpat tronul lui Dumnezeu, făcând judecată înainte de vreme. Dumnezeu nu îngăduie să ne ridicăm deasupra semenului nostru (precurvar, hoț, țigan, ateu, ortodox prea mult sau prea puțin practicant, tatuat, bețiv, fumător) şi să-l judecăm, nici pe semenul din biserică, nici pe cel ce nu e în biserica noastră. Există un singur judecător drept, si acela nu sunt eu.

Dumnezeu nu ne-a cerut să ne uităm la păcătoşenia altora şi să plângem pentru ea, să fim nefericiți din cauza păcatelor altora, să nu ne putem bucura din pricina pierzării altora. A plâns El deja. Dumnezeu ne-a lăsat slujba împăcării păcătoşeniei noastre în El, şi apoi a iubirii aproapelui, tot prin El. Judecata noastră înşine, împăcarea noastră cu noi înşine prin primirea iertării și întregirea omul desfigurat, şi apoi ducerea iubirii ce curge din împăcarea ce este în noi, în omul nostru întreg, în duh, suflet şi trup. Omul împăcat cu sine însuşi şi cu Dumnezeu este împăcat şi cu aproapele său şi nu mai simte nevoia să-l pârască pe păcătos la Cristos și nici la oameni. Omul împăcat cu sine însuşi nu pune pe alţii sarcini pe care nici el nu poate să le ducă. Omul împăcat cu sine însuşi şi cu Dumnezeu iese în lume revărsând iubire, împăcare, reconciliere, nu judecată, nu respingere, nu dărâmare.

Slujba creştinului este cea a împăcării, a bucuriei euharistice, şi a revărsării preaplinului de bucurie spre lumea ce are nevoie de ea ca de aer, ca de speranţă, ca de trupul și sângele lui Cristos.

Acuma despre mântuire.

Cristos face foarte clar că pentru a fi mântuiți trebuie să credem în El. Dar nu în El ca entitate abstractă, căci deja am văzut că despre Cristos trebuie să vorbim foarte precis, ca să fim cât de cât corecți. Sunt mulți cristoși, dar numai un Cristos.

Pe de o parte îl avem pe apostolul Pavel, care nu minte când spune: “Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.” Si în alt loc “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Până aici suntem cu Luther pe toată linia. Dar să trecem si pe la “epistola de paie”, Iacov. Sa spunem cu Iacov deci: “Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?”

Iata contradicția. Iata dihotomia. Pavel contra Iacov, cine va câștiga? Cine va anihila pe cine? Care verset va înghiți pe care?

Dar poate ca nu e contradicție, ci paradox unificator.

Căci altundeva Pavel spune “Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.”

Iar altundeva Iacov spune “Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.”

Pavel și Iacov încep să se împace. Cristos i-a ales pe amândoi si n-a lepădat pe nici unul. Ba mai mult, prin grija Bisericii si a Duhului Sfânt Iacov n-a fost mâncat de Pavel și iata-l în Canon.

Ce spune Pavel? Am fost mântuiți prin credință, nu prin fapte, ca să nu ne putem lăuda. Tot Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte. Și are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Iată că nici Pavel nu se contrazice pe sine însuși.

Ce spune Iacov? Ca și Pavel (s-or fi vorbit unul cu altul?), că Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte. Apoi ce mai spune Iacov? Credința lucra împreună cu faptele.

Dihotomia s-a evaporat, Pavel si Iacov rămân prieteni. Căci amândoi sunt prietenii lui Cristos, și Cristos unește nu desparte.

Cristos însuși i-a invățat și pe Pavel și pe Iacov, căci ei nu vorbeau de la ei înșiși. Cristos le spunea oamenilor fără echivoc că trebuie să aibă credință. Că fără credință nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Și apoi strică certitudinea lui Luther când îi imparte la înfricoșătoarea judecată pe unii la dreapta și pe alții la stânga pe baza credinței faptelor. M-ați vizitat la închisoare, mi-ați dat de băut și de mâncat, m-ați îmbrăcat. Un purist raționalist modern ar fi strigat în gura mare:
– Contradicție! Dăunăzi ziceai că prin credință, acuma ne strici socoteala? Eu credeam că trebuie doar să te primesc în inimă.
– Care socoteală, prietene? Credința poate să fie fără faptă? Fapta poate fi fără credință?

Orice astfel de aparentă contradicție din Scriptură probabil că se “rezolvă” prin cheia de interpretare a Persoanei paradoxal-unificatoare și revelatorie a lui Isus Cristos, Dumnezeu-Om-Intrupat.